Procesiunea mistică (2)

by Laszlo Alexandru

pg_xxix_4

«Dar fiindcă fulgerul, cum vine, dispare, iar aceasta, durînd, tot mai mult sclipea, în gîndul meu ziceam: ‘Ce-i asta?’. Şi o melodie dulce străbătea văzduhul luminos; la care zel virtuos m-a făcut să resping îndrăzneala Evei» (v. 19-24). Spre deosebire de fulgerul care loveşte iute şi dispare, lumina din Paradisul Pămîntesc nu se mai sfîrşea, ba chiar devenea tot mai intensă. O muzică blîndă răsuna peste tot. “Între eveniment şi ochiul care-l priveşte se plasează, ca moment de mediere, observaţia îngîndurată, reflecţia, gîndirea care acel eveniment, în loc să-l izoleze, îl vede legat de celelalte şi toate apoi le ştie şi le descoperă unite într-o ordine universală, ce poate avea aspecte misterioase pentru oameni, dar nu e tainică pentru cel ce vede totul, creează, guvernează, dispune şi organizează” (T. Di Salvo).

pg_xxix_5

«căci, acolo unde cerul şi pămîntul se supuneau, singură femeia tocmai plăsmuită n-a suferit să stea sub văl; sub care de-ar fi fost smerită, aş fi simţit nespusele delicii mai iute şi mai lungă vreme» (v. 25-30). Încîntat de noua armonie pe care o resimţea, călătorul a mers cu gîndul înapoi la păcatul originar, comis din pricina Evei, în Grădina Edenului. Dacă prima femeie ar fi acceptat supunerea în faţa Creatorului, întreaga omenire – şi Dante laolaltă cu ceilalţi – s-ar fi bucurat mai mult timp de fericirea edenică. “Pe de o parte celebrarea unei lumi inexprimabil de delicioase, pe de altă parte amărăciunea pentru o pierdere şi o distrugere, în mijloc cea răspunzătoare de uriaşa pierdere, o femeie, ce pare să concentreze în sine tot ce au spus despre ea şi împotriva ei oamenii, culpabilizînd-o şi supunînd-o la sclavie şi marginalizare. Pe de o parte lumea ordonată, străbătută de o infinită melodie, care este expresia muzicală a ordinii, pe de alta răzvrătirea celei ce n-a suportat prezenţa unui văl: şi în sfîrşit trista reamintire a unei lumi de delicii deja inaccesibile oamenilor de pe pămînt. Este pe scurt istoria creştină a lumii” (T. Di Salvo).

pg_xxix_6

«Pe cînd treceam printre atîtea prevestiri ale plăcerii eterne scufundat şi încă mai dornic de alte bucurii, în faţa noastră, ca un foc aprins, s-a făcut aerul sub verzile ramuri; şi dulcele sunet ca un cînt s-a priceput» (v. 31-36). În timp ce protagonistul era adîncit în gîndurile sale, pădurea s-a înroşit de o nouă lumină şi melodia blîndă a  început să se desluşească mai bine. “Se reia tema itinerariului: Dante se întoarce dornic spre pădure şi chiar continuînd să rămînă într-o stare sufletească de admiraţie extremă, se îndreaptă spre alte bucurii, resimţind tot mai puternic îndemnul spre frumuseţile eterne, faţă de care acestea, edenice, sînt o uimitoare anticipare” (T. Di Salvo). “Dulcele sunet indistinct se precizează în cînt, într-un cor de voci omeneşti. E tehnica adesea folosită de a zugrăvi ceva prin focalizări succesive, de la o primă impresie generică la detalii, pe măsură ce obiectul se apropie de privire; această tehnică este aici demonstrată în mod sugestiv şi viguros” (Chiavacci Leonardi).

british_museum2

Advertisements