Procesiunea mistică (4)

by Laszlo Alexandru

pg_xxix_10

«Eu m-am întors plin de uimire spre bunul Virgiliu, iar el mi-a răspuns cu privirea plină de-aceeaşi uluire. Apoi mi-am îndreptat atenţia spre celelalte lucruri ce se mişcau spre noi aşa de-ncet, încît le-ar fi-ntrecut miresele» (v. 55-60). Dante şi-a privit cu mirare călăuza, care însă nu-i mai putea oferi alte explicaţii, misiunea sa era încheiată. Poetul şi-a întors apoi ochii către procesiunea care se apropia de ei mai încet decît miresele florentine cînd pleacă din casa părinţilor. “O altă observaţie privind sfîrşitul misiunii lui Virgiliu şi înregistrarea incapacităţii sale (a raţiunii) de a rezolva problemele din viaţa teologică” (T. Di Salvo). “Se pare că miresele (şi avem aici un crîmpei din obiceiurile florentine) înaintau foarte lent în timpul ritualului, cînd părăseau casa părintească, pentru a sublinia simbolic amărăciunea plecării, a despărţirii de familie. Un moment solemn, auster, ritualic, aproape liturgic, acesta, al mireselor, în perfectă corespondenţă cu gestualitatea ritualică a înaintării sfeşnicelor, mai curînd autorităţi ecleziastice decît obiecte. Sîntem la începutul unei ceremonii religioase, care se desfăşoară nu în interiorul unei biserici, ci sub bolta cerească, într-un şir lung cu coloane de arbori” (T. Di Salvo).

pg_xxix_11

«Doamna m-a dojenit: ‘De ce arzi în priviri spre luminile aprinse, şi la ceea ce vine-n urma lor nu priveşti?’. Oameni am văzut atunci, ca-n urma conducătorilor, venind după ele, îmbrăcaţi în alb; şi-atîta imaculare-n veci n-a fost aici jos» (v. 61-66). Matelda l-a mustrat că se lasă furat de imaginea sfeşnicelor din frunte şi neglijează ceea ce vine în urma lor. Privind cu atenţie, Dante a observat un grup de persoane îmbrăcate în haine imaculate. “Este un îndemn profesoral la observarea întregului «spectacol»: concentrarea pe un singur element al său împiedică înţelegerea sa exactă şi completă. Dar e vorba de un îndemn care este doar parţial valabil, fiindcă e cerut de nevoile retorice, care impun succesiunea de scene şi varietatea de atitudini, ruptura naraţiunii prea uniforme” (T. Di Salvo).

pg_xxix_12

«Apa strălucea din stînga şi-mi răsfrîngea coasta stîngă, de mă uitam la ea ca-ntr-o oglindă. Cînd pe ţărm am ocupat atare loc, încît doar rîul mă despărţea, spre a vedea mai bine mi-am oprit paşii» (v. 67-72). Rîul Lete reflecta lumina torţelor şi răsfrîngea imaginea poeţilor. Cei trei s-au aşezat pe mal, pentru a admira cu calm procesiunea de pe ţărmul celălalt. “Faptul este observat şi descris în fiecare amănunt cu mare precizie, cu adnotări exacte privind poziţia şi lumina: totul e spus cu măsura unui scriitor realist, atent la detalii” (T. Di Salvo). “Caracterul compact al unei naturi ce exprimă divinitatea, în modalităţile creaţiei, arătîndu-se anume ca realitate necunoscătoare a decăderii fizice prin bătrîneţe şi moarte, şi care şi-a găsit transcrierile simbolice în pădurea divină şi în singura sa locuitoare, se ciobeşte, începînd cu versul 16, datorită unei manifestări a divinităţii, care iese din limitele naturii înseşi. După slăvirea lui Dumnezeu, în înfăţişarea Creatorului, Poetul se pregăteşte să observe opera mîntuirii, realizate de Domnul pentru a răscumpăra păcatul originar. Nu natura va fi aşadar mai departe obiectul meditaţiei Poetului, ci istoria, consecinţă a nesăbuitei îndrăzneli a Evei şi ajutorul oferit de Dumnezeu omului condamnat să cunoască timpul, bătrîneţea, moartea. Dacă natura a fost zugrăvită, în neprihănirea ei, prin pădurea primăverii eterne, istoria – în desfăşurarea ei spre împlinirea unui proiect ce urmăreşte salvarea de condiţia temporală a naturii corupte de păcat – îi va apărea lui Dante în simbolurile personificate de o procesiune, care vor umple cu prezenţa lor alegorică spaţiile deşarte ale pădurii. Acest cortegiu de apariţii este precedat de răspîndirea neaşteptată a unei lumini orbitoare, ce marchează momentul de la care realitatea încă «pămîntească» a Grădinii Edenului începe să se integreze într-o ordine de semnificaţii, ce-şi vor găsi deplina confirmare în a treia cantică. Scrie în legătură cu acestea Di Pino: «Cu lumina naturală şi indeterminat metafizică (…) se răspîndeşte deja, prin unealta frumoasă, o lumină a operaţiunilor cereşti… Pe parcursul cînturilor care descriu Paradisul Pămîntesc, cel cu numărul XXIX îşi are semnificaţia specifică în realizarea acestei treceri misterioase de la un «sens» la celălalt al luminii» (…). Toată prima parte a cîntului XXIX – după reluarea temei femeii, care-şi manifestă prin cîntec şi dans propria adoraţie faţă de Dumnezeu, ce-i este vizibil prin strălucirea creaţiei – este ocupată de o serie de variaţiuni pe motivul luminii. În a doua parte va predomina în schimb o derivaţie a sa, cea a contrastelor cromatice, prin care albul, simbol al purităţii credinţei, va fi însoţit de verde, simbolul speranţei şi de roşu, simbolul carităţii” (E.A. Panaitescu).

miniatura_leicester1

Advertisements