Apare Beatrice (1)

by Laszlo Alexandru

scuola_romanica2

Cîntecul de slavă. Se iveşte Beatrice, sub petale de flori şi invocaţii alegorice. Virgiliu dispare. Emoţia intensă a lui Dante. Dojana aspră venită de la Beatrice, pentru rătăcirea lui morală.

pg_xxx_1

«Cînd septentrionul primului cer, ce n-a cunoscut vreodată apusul şi răsăritul, nici altă ceaţă decît vălul păcatului şi care-l îndemna pe fiecare la datoria sa, precum cel de mai jos face, care-ndreaptă cîrma spre venirea-n port» (v. 1-6). La finalul cîntului precedent, procesiunea miraculoasă se oprise în dreptul lui Dante, de cealaltă parte a rîului Lete, la sunetul unui tunet. S-au oprit cele şapte sfeşnice din frunte, ce pot fi comparate cu septentrionul pămîntului, cu cele şapte stele din Ursa Mare. Numai că acestea, sfeşnicele, nu-şi alternează lumina după apus ori răsărit şi n-au fost vreodată învăluite decît de umbra păcatului. Cu strălucirea lor, deschid calea tuturor participanţilor la procesiune, indicîndu-le ce anume au de făcut. Ele acţionează la fel cum, mai jos, stelele din Ursa Mare le arată marinarilor drumul de urmat. “Cele şapte sfeşnice care deschid procesiunea sînt indicate printr-o imagine complexă, încă o dată preluată din domeniul dificil al astronomiei: ele îi amintesc Poetului constelaţia Ursei Mari, aici denumită septentrionul din latinescul septem triones, întrucît cele şapte stele ale ei par să formeze figura unui car cu şapte (septem) boi (triones) înjugaţi. De fapt numărul lor este egal şi funcţia lor este identică, fiindcă sfeşnicele indică drumul procesiunii, iar Ursa Mare arată drumul navigatorilor, cu toate că primele strălucesc în cerul Empireu, iar a doua se roteşte în al optulea cerc (sau cerul înstelat), plasat sub Empireu, trecînd prin asfinţituri, răsărituri, ceaţă, în timp ce sfeşnicele cunosc doar vălul păcatului, care-i ascunde omului darurile Sfîntului Duh, de ele simbolizate” (E.A. Panaitescu).

pg_xxx_2

«pe loc s-a înţepenit, lumea dreaptă venită-nainte între grifon şi el spre car s-a răsucit ca spre împăcare; şi unul din ei, ca trimis de ceruri, ‘Veni, sponsa, de Libano’ cîntînd a strigat de trei ori, şi toţi ceilalţi după el» (v. 7-12). Cei douăzeci şi patru de bătrîni (lumea dreaptă simbolizînd adevărurile incluse în cărţile Bibliei) s-au întors spre carul triumfal, aşteptînd de acolo potolirea tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor. Unul dintre ei, inspirat de ceruri, a strigat de trei ori un verset biblic de slavă şi preamărire, fiind urmat de ceilalţi. “Dintre cei douăzeci şi patru de bătrîni, cel ce reprezintă Cîntarea Cîntărilor intonează un verset din carte: «Vino cu mine din Liban, mireaso, vino cu mine din Liban!» (4, 8). Exegeza la Cîntarea Cîntărilor a văzut pe rînd în «mireasă» Sinagoga, sufletul sau Biserica şi tocmai aceasta din urmă apare într-un pasaj din Paradis (XI, 31-33) ca mireasă a lui Isus. Acum, totuşi, invocarea se îndreaptă către Beatrice, simbolul ştiinţei revelate, adică al magisteriului doctrinar şi moral al Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Imaginea e «încifrată şi alambicată» (Chimenz): provine din gustul pentru lucrurile complicate, al pasajelor construite intelectualist, ce-a caracterizat retorica medievală, după principiul că de dragul înrudirii fie sensibile, fie etice, fie intelectuale cu o imagine, trebuie adunate apoi toate celelalte, care au legătură cu ea. Dar în substanţă corespunde aici unei nevoi intelectualiste, de a da viaţă unui spectacol surprinzător, grandios, solemn. Descrierea unei procesiuni triumfale, a celui mai mare triumf, al adevărului revelat asupra erorii, asupra păgînătăţii – puse în scenă după tehnica teatrală a marşurilor triumfale romane – pretindea o reprezentaţie elaborată, stilistic rafinată, pe ton înalt. Nu e prin urmare o pagină de înaltă poezie, aceasta, ci este dictată de voinţa de construcţie a unei scene în forme ample, hieratice, cu o tehnică îngrijită, precisă, implacabil sigură, dar şi îngheţată, oarecum extrinsecă” (T. Di Salvo).

pg_xxx_3

«Cum fericiţii la ultima chemare se vor ridica din peştera sa fiecare, aleluind reîmbrăcata carne, aşa pe căruţa divină s-au ridicat o sută, ad vocem tanti senis, sclavi şi soli ai vieţii eterne» (v. 13-18). La ziua Judecăţii de Apoi se vor scula sufletele virtuoase, fiecare din mormîntul său, intonînd un imn de slavă către Dumnezeu (aleluind – după cum inventează Dante o expresie specifică). Tot astfel pe carul triumfal, la vocea bătrînului, s-au înălţat foarte mulţi îngeri (o sută) pentru a o întîmpina pe Beatrice. “Primele versuri ale cîntului reiau, sub forma unei propoziţii subordonate (Cînd septentrionul… pe loc s-a înţepenit) adnotarea cu care s-a încheiat cîntul precedent (oprindu-se acolo cu primele însemne), dar o introduc într-un context mai bogat şi mai frămîntat, care culminează în opoziţia dramatică dintre penitent (Dante) şi judecătorul său (Beatrice). Acolo unde descrierea procesiunii sacre s-a caracterizat printr-un oarecare schematism şi grabă enunţiativă, din clipa cînd carul se opreşte, cuvîntul Poetului exprimă sentimentul unei sfinte aşteptări a unui miracol, ce are rostul de a conferi semnificaţie întregului itinerariu al pelerinului” (E.A. Panaitescu). “Toată scena are structura unui ritual mare, ce se desfăşoară în interiorul unei biserici: cuvintele sînt ale liturghiei, de aceea se pronunţă în latină; alte expresii apoi, ca lumea dreaptă, peştera, aleluind, creează o atmosferă de solemnitate, rugăciune, aşteptare” (T. Di Salvo).

scuola_romanica1

Advertisements