Apare Beatrice (4)

by Laszlo Alexandru

pg_xxx_10

«pentru a-i spune lui Virgiliu: ‘Nici strop de sînge nu mi-a rămas care să nu tremure: cunosc semnele flăcării de odinioară’; dar Virgiliu ne-a părăsit, Virgiliu, prea dulcele tată, Virgiliu, în care m-am încrezut spre mîntuire» (v. 46-51). Dante, cuprins de emoţie, la reapariţia intensă a sentimentului de iubire, s-a întors spre maestrul său pentru a-i cere ajutorul. Dar acesta a pierit pentru totdeauna. “Virgiliu dispare, se întoarce în Limb, de unde a ieşit pentru a îndeplini o misiune care i-a fost solicitată de Beatrice: acum, după ce şi-a terminat misiunea, îşi încredinţează discipolul pe mîinile Beatricei, fără a permite inoportune despărţiri visătoare. Accentul terţinei, unde se insistă de trei ori pe numele maestrului, este de o severă şi sobră melancolie, o caracteristică a celor mai bune pagini din poem. Relaţiile care s-au instituit la toate nivelurile între maestru şi discipol nu pot fi mai bine sintetizate şi evocate decît prin acel plîns tăcut, ce coboară pe obrajii poetului, care se simte ca un fiu rămas fără tată. Dispariţia lui Virgiliu are şi un sens alegoric: în clipa cînd ajunge revelaţia adevărului, Beatrice, funcţia raţiunii se dovedeşte a fi limitată şi depăşită de aceea a teologiei: civilizaţia creştină completează, cea păgînă se plasează autonom în faţa ei” (T. Di Salvo). “Tripla repetare a numelui e totodată, cum a observat Moore, un ultim ecou virgilian – al treilea – din această secvenţă. În Georgicele răsună de trei ori numele Euridicei, cînd Orfeu îşi tot strigă soţia, întoarsă (ca aici Virgiliu) în lumea infernală: «Eurydicen vox ipsa et frigida lingua / a miseram Eurydicen! anima fugiente vocabat: / Eurydicen toto referebant flumine ripae» (IV, 525-527)” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxx_11

«nici ce-a pierdut străbuna mamă n-a oprit obrajii curăţaţi cu rouă ca, lăcrimînd, să nu se-ntunece» (v. 52-54). Vederea minunăţiilor edenice – pierdute de Eva prin căderea în păcat – n-a oprit lacrimile de durere de pe obrajii lui Dante, la despărţirea de Virgiliu. “Toate frumuseţile Paradisului Pămîntesc – de care Eva, prin păcatul ei, s-a lipsit pe ea însăşi şi întreaga omenire – nu au diminuat în mine suferinţa plecării lui Virgiliu. Nu fiindcă Virgiliu, pe planul marii strategii religioase, poate să se plaseze mai presus de Edenul creştin ca valoare (rămînea tot un păgîn: o fiinţă imperfectă); am plîns pentru că am fost împins în mod irezistibil de afecţiunea ce mă lega de Virgiliu şi nu doar pentru ceea ce îmi dăruise de-a lungul călătoriei, ci şi pentru ceea ce a reprezentat din totdeauna în viaţa mea nu numai culturală, ci şi afectivă. Aceasta din urmă, întristată, provoacă plînsul” (T. Di Salvo).

pg_xxx_12

«‘Dante, dacă Virgiliu s-a dus să nu plîngi încă, să nu plîngi încă; vei avea tu de plîns pentru altă rană’» (v. 55-57). Beatrice l-a îndemnat să nu-şi irosească lacrimile pe dispariţia lui Virgiliu: va avea îndată motive de plîns mai serioase. “Numele Poetului este pronunţat aici pentru prima şi ultima dată în toată Divina Comedie. Dante are grijă să precizeze imediat că e inclus doar de nevoie (v. 63): nu din lăudăroşenie, ci pentru a preciza cui i se adresează îndemnul, pentru a sublinia – prin folosirea substantivului propriu – raportul de afecţiune care o leagă pe Beatrice de el, pentru a potenţa suplimentar reproşul pe care femeia i-l adresează îndată” (E.A. Panaitescu). “Dante: numele, ce răsună pe neaşteptate, ca un avertisment sever, apare aici o singură dată în tot poemul (şi în general în toată opera lui Dante) şi dobîndeşte un relief cu atît mai accentuat. El intitulează cumva scena, ce poartă întreaga semnificaţie a întîmplării personale a lui Dante, adusă în prim-plan, în nodul central al poemului. (…) Numele răsună aşadar nu în semn de glorie, ci ca o umilire a celui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi).

luca_signorelli2

Advertisements