Apare Beatrice (5)

by Laszlo Alexandru

pg_xxx_13

«Ca amiralul care la proră şi pupă vine să vadă echipajul ce se străduie pe alte nave şi-l îndeamnă la bună ispravă, pe marginea stîngă a carului, cînd m-am răsucit la sunetul numelui meu, care aici de nevoie se notează, am văzut doamna ce-nainte îmi apăruse învăluită sub îngerească sărbătoare, ţintindu-şi ochii spre mine peste rîu» (v. 58-66). Auzindu-şi numele, care e consemnat în poem doar din motive de claritate a descrierii situaţiei, călătorul s-a întors spre malul celălalt. De acolo femeia supraveghea întreaga scenă, cu maiestatea unui conducător de nave în bătălie. “Ca un amiral care apare la pupă sau la proră, adică pe părţile cele mai înalte ale navei, îndemnîndu-i în luptă pe oamenii care se află pe ambarcaţiunile mai mici din jurul său, astfel o vede Dante pe Beatrice, pe carul înalt, aplecată pe margine. Asemănarea dintre cele două elemente ale comparaţiei stă în atitudinea de superioritate regească (v. 70) şi totodată în asprimea dată de situaţia luptei, cele două trăsături care o definesc pe Beatrice în această scenă. (…) Vezi, pentru întreaga situaţie, pagina din cronicarul Bartolomeo da Nicastro, citată de Torraca, descriind o bătălie navală în golful Napoli la 1287: «Stătea amiralul, în timpul luptei, în armătura sclipitoare, urlînd de la pupa înaltă să fie ajutaţi tovarăşii mai nevolnici şi cu voce tare strigîndu-i pe nume pe luptătorii destoinici, îi îndemna la încleştare»” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxx_14

«Cu toate că vălul ce-i cobora de pe cap, înconjurat de frunza Minervei, n-o dezvăluia privirii, regeşte în ţinuta încă mîndră a continuat, ca omul ce grăieşte şi ţine la urmă vorba mai grea» (v. 67-72). Cu faţa acoperită de vălul susţinut de cununa de măslin (simbol sacru al Minervei), Beatrice şi-a continuat maiestuoasă dojenile. “Dante, cînd se referă la autoritatea politică sau religioasă, îi pune în evidenţă nu doar semnificaţia, necesitatea, valabilitatea, ci şi aspectul, formele, atitudinile externe în care i se manifestă puterea. Pentru această parte atît de figurativ plastică să ne amintim toate imaginile pictate sau sculptate cu Cristos, sau cu Dumnezeu pe tron, sau cu împăraţi, papi, autorităţi civile sau ecleziastice. Mai ales să ne amintim celebrul monument al lui Bonifaciu al VIII-lea, realizat de florentinul Arnolfo, atît de autoritar şi puternic stilizat” (T. Di Salvo).

pg_xxx_15

«Uită-te bine! Sînt eu, sînt eu, Beatrice. Cum ai îndrăznit să urci pe munte? nu ştiai că aici omul e fericit?’ Ochii mi s-au prăbuşit în apa limpede; ci văzîndu-mă în ea oglindit, i-am tras pe iarbă, atîta ruşine mi-a apăsat fruntea» (v. 73-78). Femeia şi-a făcut cunoscută identitatea. Era Beatrice şi-l certa pentru nesăbuinţa de a fi urcat pe munte. Dante şi-a întors ochii ruşinat spre undele apei, dar s-a văzut reflectat în ele şi şi-a mutat mai departe privirile pe pajişte. “În versurile 74-75 există poate, abia schiţată, o urmă de ironie. Sapegno explică astfel: «Cum ai avut tupeul să urci? Nu ştiai oare că aici se află adevărata fericire?… Versul 75, înţeles sub forma aceasta… sună ca un reproş limpede şi provoacă normal ruşinea lui Dante». Dubla interpretare este determinată de sensul care i se dă verbului «a îndrăzni»: a se considera demn de ceva sau a avea obrăznicia de a face ceva. Prima interpretare este mai limpede şi mai acceptată; a doua, care implică o subliniere ironică, este mai complexă şi psihologic mai bogată. De parcă Beatrice ar spune: în sfîrşit te-ai încumetat să te căieşti şi să vii pînă la mine! Şi nu ţi-e ruşine că ai zăbovit atîta vreme? Această interpretare, susţinută prima dată de Landino, apare azi mai pătrunzătoare şi de preferat” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina2

Advertisements