Lacrimi şi suspine de căinţă (1)

by Laszlo Alexandru

pietro_lorenzetti1

Noi reproşuri de la Beatrice. Dante plînge în hohote şi se pocăieşte. Matelda îl scufundă în apele rîului Lete. Nimfele îl conduc pînă la grifon. Beatrice se dezvăluie.

pg_xxxi_1

«‘Vai, tu, ce stai dincolo de rîul sfînt’, aruncînd spre mine ascuţişul vorbei sale, care şi la tăiş mi s-a părut amară, a reînceput fără zăbavă, ‘zi, zi dacă-i adevărat: la aşa acuzare trebuie adăugată mărturia ta’» (v. 1-6). Beatrice îl provoacă în mod direct pe Dante acum să-şi mărturisească păcatele. Apelul ţintit îl împunge ca ascuţişul sabiei, după acuzaţiile învăluite ce-l răniseră ca tăişul. “După discursul indirect, adresat îngerilor, Beatrice îl interpelează vehement pe Dante însuşi, iar acest Vai, tu are într-adevăr forţa tăioasă a unui ascuţiş de spadă” (Chiavacci Leonardi). “Beatrice continuă să-l dojenească pe Dante, supunîndu-l unei serii de contestări, printr-o procedură care seamănă mult cu cea de la tribunal: pe de o parte sînt faptele pozitive, care ar fi trebuit să-l îndrume la o viaţă cinstită şi credincioasă, după îndemnurile primite de sus, mai ales prin intermediul şi prezenţa Beatricei, pe de altă parte căderile lui, trădările, degradarea ajunsă la limita damnării. Discursul, din indirect (mai întîi femeia vorbea cu îngerii care încercaseră să-i înduplece severitatea), devine direct, personal: poetul este acum izbit de noi recriminări, toate destinate să declanşeze în sufletul peregrinului – prin comparaţia dintre ceea ce ar fi putut să fie, ca unul ajutat de har încă de la naştere, şi ceea ce a fost în realitate – o dobîndire de conştiinţă extrem de limpede şi eliberatoare. Căinţa este obligatorie şi trebuie să fie proporţională atît cu gravitatea păcatului comis, cît şi cu trădarea de către poet a calităţilor sale intelectuale şi morale” (T. Di Salvo). “Solicitarea lansată de Beatrice ca poetul, aşa de aspru acuzat şi pus în faţa unui judecător ideal, să-şi prezinte argumentele în apărare sau să-şi recunoască păcatele, să admită cu voce tare (confessio oris) răspunderea, reflectă un canon tipic al procedurii penale. Publică, socială a fost greşeala, la fel trebuie să fie şi recunoaşterea ei. Această declaraţie publică, făcută de imputat, era considerată de medievali condiţia esenţială pentru iertarea greşelii. Să nu uităm că societatea medievală a avut o mare predilecţie pentru reprezentaţia publică şi a îndrăgit ritualurile, procesiunile, defilările, judecăţile, mărturisirile în faţa spectatorilor, rugurile. Odată cu Petrarca se naşte gustul pentru interioritate, pentru procesele celebrate în adîncul conştiinţei şi aşadar refuzul publicizării anumitor lucruri care fac parte din «taina» omului” (T. Di Salvo).

pg_xxxi_2

«Virtutea-mi era aşa sleită, că vocea s-a pornit şi mai-nainte s-a oprit ca din organele ei să fie slobozită» (v. 7-9). Dante era atît de răvăşit, sub apăsarea acuzaţiilor şi a regretului, încît vocea, pornită să recunoască păcatele, i s-a sufocat înainte de-a se face auzită. “Terţina este o variaţiune retorică a unui loc comun, destinat să sublinieze imposibilitatea sau dificultatea poetului în anumite împrejurări. Şi chiar dacă aici este o trimitere aproape ştiinţifică la dinamica organelor ce însoţesc în acţiunea lor vocea umană, dicţia, termenii dominanţi sînt verbele dinamice s-a pornit… s-a oprit, completate de să fie slobozită: situaţia, din pur descriptivă, devine dramatică” (T. Di Salvo).

pg_xxxi_3

«Puţin a răbdat; apoi a zis: ‘La ce te gîndeşti? Răspunde-mi; căci amintirile josnice în tine n-au fost încă de apă şterse’. Confuzia şi spaima laolaltă mi-au împins aşa un ‘da’ pe gură, încît la priceput a fost nevoie de priviri» (v. 10-15). După o scurtă răbdare, Beatrice şi-a reluat vorba, îndemnîndu-l să-şi recunoască faptele netrebnice. Păcătosul încă n-a fost scufundat în rîul Lete şi era conştient de cele comise. Strivit de sentimentele de penitenţă, Dante a scăpat cu greu o recunoaştere a păcatelor, care abia s-a auzit, mai mult s-a înţeles din vedere. “Situaţia o vede în centru pe Beatrice, judecătoare mîndră care contraargumentează, urmăreşte îndeaproape fărădelegea: ea face un monolog după toate aspectele rechizitoriului şi ale interogatoriului. Dar în spatele cuvintelor ei stă animus, ce apare şi în alte situaţii asemănătoare, al judecătorului ce intervine cu vorba aspră în apărarea unei legi morale încălcate şi ştirbite: iar dacă judecătorul se dezlănţuie împotriva nelegiuirii comise, cuvintele sale au scopul de a reface ordinea răsturnată, din perspectiva forţelor pozitive” (T. Di Salvo). “Confuzia şi spaima: «confuzia, care venea din ruşine, şi spaima, care se desprindea din durere», adică din viitoarea pedeapsă (Buti). Aşa explică toată lumea. Dar poate că spaima este cea pe care i-o transmite severa Beatrice, care astfel ar fi contraponderea pentru confuzie: una îl reţine, cealaltă îl împinge să dea ascultare, încît acel «da» îi iese sufocat din gură” (Chiavacci Leonardi).

pietro_lorenzetti2

Advertisements