Lacrimi şi suspine de căinţă (3)

by Laszlo Alexandru

andrea_bonaiuto3

pg_xxxi_7

«Plîngînd am zis: ‘Lucrurile prezente, cu falsa lor plăcere, mi-au deturnat paşii, după ce chipul vostru mi s-a ascuns’. Şi ea: ‘De-ai tăcea sau ai nega ce mărturiseşti, nu ţi-ar fi mai puţin cunoscută vina: marele judecător o ştie!» (v. 34-39). Printre lacrimi, păcătosul a recunoscut că a fost atras de bunurile pămînteşti, cu aparenţa lor plăcută, după moartea Beatricei. Aceasta i-a răspuns că Dumnezeu îi cunoaşte oricum greşelile, chiar dacă el ar fi încercat să le ascundă. “Pauza puternică – sfîrşitul cîntului precedent – şi reluarea discursului – vai, tu, ce stai dincolo de rîul sfînt – despart cele două momente, al rechizitoriului făcut de Beatrice şi al mărturisirii lui Dante, legate între ele şi dispuse în ordine ascendentă. Primul moment din complexa dramaturgie, care ocupă cînturile XXX şi XXXI, avusese nevoie, pentru confruntarea dintre păcătos şi judecătorul său, de fundalul grandios şi solemn al dialogului cu o sută… de sclavi şi soli ai vieţii eterne, care dacă pe de o parte indica noua dimensiune supranaturală a Beatricei, în comparaţie directă cu puterile cereşti, pe de altă parte reducea figura Poetului la rolul de simplă figuraţie, atenuînd efectele dramatice pe care cititorul le poate aştepta din confesiunea lui Dante şi din purificarea lui de orice păcat, în «nucleul adevărat al Purgatoriului, ba chiar nucleul şi centrul întregii Comedii», unde «se întîlnesc, ca într-un punct focalizat, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul» (Spoerri). Acum cei doi stau faţă în faţă, aprofundînd una acuzaţiile, iar celălalt căinţa, în versuri ce dezvăluie o construcţie foarte solidă, capabile să atingă o mare concreteţe (cum arbaleta se frînge… aşa m-am rupt sub grea povară; ce gropi netrecute sau ce lanţuri ai găsit… dar cînd ţîşneşte din propria gură reproşul păcatului… se-nmoaie tăişul roţii) şi o limită abstractă (prin dorinţa mea, ce te-mpingea la iubirea de bine, mai sus de care nu se poate aspira… auzind sirenele…), fără nici o fractură sau schimbare de registru, adunînd şi amplificînd deodată, la început, impulsuri nemistuite în cîntul precedent şi acumulînd o nouă încărcătură emotivă, care se transmite intact în partea finală a cîntului şi în cele următoare. De fapt pentru autorul Dante întîmplarea prezentată în versurile 1-90 nu se încheie în limitele trasate de o perspectivă individuală şi nici nu evoluează pe o măsură exclusivă şi monocordă, care să examineze rigid o experienţă solitară, ci iluminează toată drama omenirii – de la păcat la mîntuire – în accentele şi aspectele ei infinite, morala dantescă nefiind niciodată închisă în sine, cu puţine note ce revin identic, ci destinată să se extindă într-o viziune elaborată asupra realităţii. Este nevoie aşadar – examinînd prima parte a cîntului – să subliniem valoarea de exemplum pe care o dobîndeşte, cu scopul de a scoate ultima sa parte şi ultimele două cînturi ale Purgatoriului de sub acuzaţia că «după ce le-am explicat simbolistica, poezia moare» (Momigliano). Poetul nu putea să elimine, din istoria generală a omului, intervenţia activă a virtuţilor cardinale, în lumea greco-romană, şi a celor teologale, cu venirea creştinismului, nici, cu atît mai puţin, momentele de politică şi religie prezentate – în cîntul XXXII – din întîmplările specifice ale Bisericii şi ale Imperiului. Totuşi, conştient el însuşi de dificultatea subiectului mistic şi doctrinar, îl abordează în imagini esenţializate şi eficiente (vezi, de exemplu, partea finală a cîntului XXXI, versurile 118-120, 121-123, 127-132, 144-145), conferindu-le o precisă valoare evocatoare de atmosferă lirico-didactică, ce domină în aceste pagini” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxi_8

«Dar cînd ţîşneşte din propria gură reproşul păcatului, la curtea noastră se-nmoaie tăişul roţii. Totuşi, pentru ca acum să simţi ruşine pentru greşeala ta şi ca altădată, auzind sirenele, să fii mai puternic» (v. 40-45). Atunci cînd păcătosul îşi mărturiseşte vina, justiţia divină îşi atenuează pedeapsa. “Cînd ţîşneşte…: cînd acuzaţia iese chiar din gura acuzatului… ţîşneşte se referă la faptul că iese cu forţă, fiindcă nu mai poate fi reţinută în suflet (cf. v. 19); aşadar nu este o mărturisire forţată, ci vine spontan, din căinţa sinceră a sufletului” (Chiavacci Leonardi). “La curtea noastră: la curţile oamenilor mărturisirea este folosită pentru condamnarea acuzatului; la cea a lui Dumnezeu pentru a-l ierta” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxi_9

«pune jos sămînţa plînsului şi ascultă: aşa vei auzi cum în partea opusă trebuia să te îndemne carnea mea moartă» (v. 46-48). Beatrice îl îndeamnă pe Dante să-şi domine confuzia şi spaima pentru a înţelege felul cum moartea ei ar fi trebuit să-i arate lui calea virtuoasă. “Aici Beatrice a lăsat cu totul la o parte atitudinea iniţială de judecător, care atacă din înălţimi şi pretinde o mărturisire deplină şi limpede. Îşi asumă, în schimb, tonul didascalic al celui care, ştiind mai multe sau mai puţine, îşi propune să-i limpezească elevului sau necunoscătorului procedurile care-i rămîn ascunse sau nu întrutotul limpezi. Începe de aici imaginea Beatricei care predomină în Paradis, o călăuză afectuoasă şi îndeosebi înţeleaptă şi luminatoare, mai curînd o învăţătoare decît o femeie îndrăgostită, mai curînd o fiinţă ce rezolvă îndoieli, limpezeşte puncte neclare şi cercetează cu extremă competenţă, decît o tovarăşă care inspiră iubire” (T. Di Salvo).

andrea_bonaiuto5

Advertisements