Lacrimi şi suspine de căinţă (4)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxi_10

«Nicicînd nu ţi-au dezvăluit natura sau arta plăcerea, cît frumoasele membre în care-am fost închisă şi-s pe pămînt răvăşite; şi dacă plăcerea supremă astfel ţi s-a pierdut cu moartea mea, ce lucru muritor putea să-ţi atragă oare dorinţa? Erai dator, la prima lovitură a lucrurilor înşelătoare, să te înalţi în urma mea, ce nu mai eram aşa» (v. 49-57). Dante n-a avut niciodată privilegiul de-a admira, în natură sau în artă, o frumuseţe ca a Beatricei, care acum, după moartea ei, s-a răspîndit pe pămînt. Ce anume îl putea ispiti în asemenea măsură pe Dante, încît să-şi întoarcă faţa de la ea? Ar fi trebuit să se înalţe către valorile spirituale, pe urmele ei, care îşi pierduse aparenţele trupeşti iluzorii. “Natura şi arta, după un concept pe care Evul Mediu l-a împrumutat din clasicism, sînt derivate din frumuseţea unică, adevărată şi deplină care este cea a lui Dumnezeu, prima fiind fiica ei, iar a doua nepoata. Prin ele, pe cale indirectă, divinitatea dezvăluie semne, deşi limitate şi finite, ale frumuseţii sale şi prin vederea lor omul învaţă să urce pînă la divinitate, mai întîi, pe pămînt, prin tensiunea dorinţei, apoi, în Paradis, prin viziunea directă şi fericită a frumuseţii divine. Beatrice frumoasă este indirect rezultatul, semnul minunăţiei divine în termeni superlativi, prin nimic asemănătoare sau confundabilă cu frumuseţile răspîndite pe faţa pămîntului, ca produse ale naturii sau ale artei. (…) Îndemnul rostit de Beatrice, de a fi urmată în Paradis, nu trebuie luat în sens fizic (ca îndemn ca Dante să moară cît mai degrabă), ci în sens metafizic (să moară pentru toate lucrurile pămînteşti, care îl distrag întrucît sînt legate de timp). După moartea femeii iubite, adică, Dante, devenit mai conştient de acel exemplu, care îi confirma adevărul învăţăturii creştine, ar fi trebuit să se lase stăpînit de contemplarea lucrurilor cereşti, să respingă orice putea să-l contamineze şi să-l înjosească. În schimb el a făcut tocmai pe dos: chiar dacă nu spune limpede ce anume a făcut” (T. Di Salvo).

pg_xxxi_11

«Nu trebuia să laşi în jos aripa, să aştepţi noi lovituri, vreo fetişcană sau alte vanităţi de-o clipă. Puişorul cade una-două; dar sub ochii zburătoarelor cu pene degeaba se-aruncă laţul ori săgeata’» (v. 58-63). Zborul lui Dante n-ar fi trebuit întrerupt de iubirea pentru vreo tînără fată sau de alte pasiuni trecătoare. Pasărea abia născută, nedeprinsă cu zborul, poate fi uşor doborîtă. Dar pasărea matură, cu experienţă, nu poate fi momită şi păcălită cu uşurinţă. “Au fost nenumărate discuţii în jurul fetişcanei (pargoletta), fiindcă unii comentatori au văzut în această expresie o aluzie la fetişcana cîntată în Rime, sau la vreo altă femeie iubită de Dante după moartea Beatricei (lumea s-a gîndit şi la femeia din cetatea Lucca, Gentucca, pomenită de Poet în cîntul XXIV din Purgatoriu, v. 37 sqq.). De fapt termenul aici are sensul de «tînără fată» şi poate include o referinţă generică la frumuseţea feminină” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: ai fi fost demn de înţelegere şi iertare, dacă ai fi fost tîrît în ispită la o vîrstă foarte tînără, cînd experienţa limitată sau inexistentă te orbeşte cu uşurinţă. Dar tu erai adult şi plin de experienţă! Imaginea cu laţul întins zadarnic în faţa păsărilor adulte se află deja în Biblie (Proverbe 1, 17): «degeaba se aruncă laţul înaintea ochilor tuturor păsărilor». Dar devenise şi proverb. Şi o experienţă comună pentru un medieval, care folosea frecvent vînătoarea cu laţ” (T. Di Salvo).

pg_xxxi_12

«Cum flăcăiandrii ruşinoşi, tăcuţi, cu ochii-n pămînt stau, ascultînd şi recunoscîndu-se vinovaţi şi căiţi, aşa stăteam eu; şi ea a zis: ‘Dacă auzind te-a apucat durerea, ridică barba şi mai rău te va durea privind’» (v. 64-69). Dante stătea cu privirile aplecate, ca adolescenţii cărora le pare rău de greşeala comisă. Beatrice îl îndeamnă cu sarcasm să-şi înalţe bărbia ca s-o privească, pentru a înţelege nesăbuinţa de a se fi îndepărtat de frumuseţea ei cerească, de dragul unei fetişcane pămînteşti. “După ce a fost demonstrată valoarea exemplară a înfruntării dintre Dante – păcătosul căit – şi Beatrice – justiţia divină –, este obligatorie o subliniere: inclus într-un context liturgic solemn, îmbogăţit de cîntări rituale (cîntul XXX, v. 11-12, 19-21, 83-84; cîntul XXXI, v. 98), cuprins între prima apariţie a procesiunii şi a doua sa ivire, în decorul vast din Paradisul Pămîntesc (cîntul XXXII, v. 16-18), dialogul nu-şi pierde tonalitatea densă, intimă şi emoţionată, ce se creează între două persoane care, legate de o profundă iubire, se întîlnesc după nenumărate dificultăţi şi după ce sentimentul lor s-a transferat pe un plan de spiritualitate aprinsă. «Versurile 47-54 sînt încă o declaraţie de iubire şi depăşesc în intensitate Vita Nova: şi totuşi această ardoare este parcă atenuată, în seninătatea unui simţ al deşertăciunii aparenţelor lumeşti; iar fractura melancolică din v. 51 prevesteşte deja fizionomia rimelor de după moartea Laurei. Acest imn dedicat frumuseţii pămînteşti a Beatricei este pronunţat de însăşi Beatrice, fără nici o înfumurare, fiindcă frumuseţea aceea este deja văzută de pe ţărmul celălalt, ca un lucru care n-o mai priveşte: de aici fermitatea, precizia lucidă a cuvintelor, care în gura lui Dante ar suna altfel şi ar tulbura scena pură, din lumea de apoi» (Momigliano). În Vita Nova virtutea mîntuitoare ce provenea din figura Beatricei nu depindea de voinţa ei personală, ci de o forţă fizică-metafizică ce o depăşea şi pe care Dante o percepea fiindcă «voia» – cu efortul supraomenesc al întregii sale fiinţe – s-o perceapă. «În Divina Comedie totul se schimbă: virtutea Beatricei… este o virtute supranaturală, Har al lui Dumnezeu… Dar acest Har, de ordine supranaturală, nu repezintă o entitate abstractă: ci o entitate în carne şi oase. Harul, pentru a ajunge din proprie iniţiativă pînă la Dante, s-a întrupat în Beatrice: iar ea nu este o distribuitoare impersonală de mîntuire, ci un om viu, care-i aduce lui Dante mîntuirea printr-un act precis, personal, sensibil, de voinţă proprie» (Montanari)” (E.A. Panaitescu).

andrea_bonaiuto4

Advertisements