Lacrimi şi suspine de căinţă (5)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxi_13

«Mai lesne iese din rădăcini stejarul gros, fie la vîntul de miază-noapte, fie la cel din ţinutul lui Iarba, decît am înălţat la porunca ei bărbia; şi cînd prin barbă la faţă s-a gîndit, uşor am cunoscut veninul vorbei» (v. 70-75). Mai uşor s-ar fi dezrădăcinat un copac gros, sub bătaia crivăţului, decît şi-a ridicat Dante ochii, după ce-a înţeles ironia muşcătoare din vorbele Beatricei. “Groaza şi spaima îi opun lui Dante, care încearcă să-şi înalţe faţa, la îndemnul Beatricei, o rezistenţă mai aspră decît a unui stejar sub loviturile vîntului care bate din părţile nordice sau ale vîntului din Africa. Iarba a fost celebrul rege din Numidia, de a cărui iubire neîmpărtăşită pentru Didona vorbeşte Virgiliu (Eneida IV, v. 195 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxi_14

«Şi cum chipul mi s-a ridicat, ochiul meu a înţeles că acele prime creaturi s-au oprit din jocul de flori; şi privirile mele, încă şovăitoare, au văzut-o pe Beatrice întoarsă spre fiara ce-i o singură persoană în două naturi» (v. 76-81). Privind spre carul triumfal, călătorul a observat că îngerii nu mai aruncau petale de flori. Iar Beatrice se uita la grifon. “O singură persoană: versul, cu toate că se referă la grifon (care are două naturi, de acvilă şi de leu), îl defineşte de fapt pe Cristos (şi doar lui i se poate atribui termenul de persoană, după credinţa creştină), declarînd astfel în mod deschis simbolul. Conciliul de la Calcedonia, din anul 451, a stabilit dogma prin care Cristos are o singură persoană, cea divină a Cuvîntului (a doua persoană din Sfînta Treime) şi două naturi, divină şi umană (cf. Par. VI, 13-18)” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxi_15

«Sub vălul ei şi dincolo de rîu, mi se părea că se-ntrece pe ea însăşi de odinioară, cum le-ntrecea pe celelalte, cînd era. Aşa m-a urzicat deodată căinţa că, dintre toate, lucrul care mai mult m-a-ndepărtat de iubirea ei, mai tare l-am urît» (v. 82-87). Atît cît se bănuia pe sub vălul ei, în depărtare, Beatrice era mai frumoasă acum decît pe cînd trăia. Iar atunci fusese mai frumoasă decît oricare alta. Regretul pentru trădarea comisă l-a usturat pe Dante, care a ajuns să urască ispita ce l-a îndepărtat de ea. “Pe pămînt sau în Paradisul Pămîntesc, Beatrice este înzestrată cu o frumuseţe superlativă, este mereu imaginea absolutului şi prin urmare nu suportă comparaţii relativizante” (T. Di Salvo). “Mi se părea că se-ntrece pe ea însăşi: construcţie cu al doilea vers eliptic şi cu ordinea cuvintelor inversată, dar cu sensul limpede: mi se părea că o întrece în frumuseţe pe ea însăşi de odinioară, mai mult decît (mi se părea) că le întrece pe celelalte femei aici pe pămînt, cînd ea încă mai trăia. Beatrice de acum o depăşeşte aşadar în frumuseţe pe cea de atunci, chiar mai mult decît acea Beatrice care, pe vremea cînd era în viaţă, le depăşea pe toate celelalte” (Chiavacci Leonardi).

cappella_spagnoli1

Advertisements