Lacrimi şi suspine de căinţă (6)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxi_16

«Atîta pocăinţă m-a muşcat de inimă că am căzut învins; şi cum am ajuns o ştie cea care mi-a fost pricină. Apoi, cînd inima mi-a readus vlaga de-afară, femeia ce-o găsisem singură era aplecată peste mine şi spunea: ‘ţine-te, ţine-te!’» (v. 88-93). Copleşit de durere, Dante a leşinat sub apăsarea remuşcărilor. Cînd şi-a revenit, Matelda era aplecată asupra lui şi-l încuraja. “În spectacolul sacru din Paradisul Pămîntesc, drama lui Dante dobîndeşte o forţă plastică de neuitat, aruncată în prim-plan cu o vehemenţă care îi demonstrează, dincolo de rezultatele poetice deosebite, spontaneitatea absolută. Freamătul şi indignarea arătate de Beatrice şi de poetul Dante, în faţa păcatelor comise de individul Dante se ascut, manifestîndu-se şi concentrîndu-se în epigrafe dramatice, înfierbîntate (ridică barba; m-a urzicat deodată căinţa; atîta pocăinţă m-a muşcat de inimă; o ştie cea care mi-a fost pricină). În versurile 67-90, acest «crescendo» al cronicii personale şi al întîmplării universale îşi atinge tonul cel mai înalt şi tensionat, într-o confluenţă de planuri atent studiate: Dante, adică omenirea pocăită, percepe frumuseţea şi neprihănirea credinţei (mai presus de tot ceea ce îşi putea închipui: cf. v. 82-84), dar posibilitatea receptării lor este, în sufletul omului, încă limitată. Acel am căzut învins al păcătosului pocăit nu este o amintire vagă a expresiilor asemănătoare din Vita Nova şi din poezia stilnovistă, ci recunoaşterea dureroasă, dar totodată eliberatoare, a propriei slăbiciuni. Aluzia la poetica inefabilului, care se va regăsi în Paradis, pe care Gallardo o identifică în unele pasaje din acest cînt, este cu totul evidentă în acest moment, cînd omul, confruntat cu supranaturalul descoperit cu evidenţă (privirile mele, încă şovăitoare, au văzut-o pe Beatrice întoarsă spre fiara) capitulează în faţa oricărei ipoteze de rezistenţă” (E.A. Panaitescu). “Nu e prima dată cînd Dante, strivit de o puternică emoţie, după ce îşi pierde controlul raţional, leşină. El se prăbuşeşte pe malul Aheronului (Infern III, 136) şi, de asemeni, cînd aude de la Francesca trista ei întîmplare (Infern V, 142). Aici însă leşinul trebuie pus în legătură cu valoarea simbolică pe care medievalii o atribuiau morţii mistice. Care acum «reafirmă renaşterea dantescă din păcat la o nouă viaţă, o reînnoire şi o regăsire sufletească (în timp ce trupul e lipsit de simţuri), pe care doar Beatrice o afirmă deplin (vezi v. 89-90), ea care a pregătit ritul de purificare prin cuvintele sale, ea care în timpul vieţii a fost «steaua călăuzitoare» a vieţii morale şi spirituale a lui Dante» (Mazzoni)” (T. Di Salvo). “Aplecată peste mine: Dante îşi revine cînd era scufundat în rîu şi o vede deasupra lui pe Matelda, care umblă cu uşurinţă pe apă, după cum o va explica în terţina următoare” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxi_17

«Mă adîncise-n rîu pînă la gît şi trăgîndu-mă după ea înainta pe ape, uşoară ca suveica. Ajuns lîngă ţărmul fericit, Asperges me aşa de suav am auzit, că n-o ştiu gîndi, nu doar scrie» (v. 94-99). Scufundat de Matelda în apele rîului Lete, pentru a se purifica de păcate, Dante se apropia de ţărmul celălalt. De-acolo au răsunat cu gingăşie fragmentele unui psalm de penitenţă: Asperges me hyssopo, et mundabor; lavabis me, et super nivem dealbabor (“Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decît zăpada”). “Trăgîndu-mă după ea: pe mine, «care mă agăţasem de hainele ei» (Buti)” (Chiavacci Leonardi). “Termenul scola a avut în limba italiană din secolul al XIII-lea sensul de «barcă mică», dar în toscană s-a folosit – ca în ziua de azi – pentru a indica piesa pe care ţesătorul o plimbă peste material: Dante s-ar fi putut gîndi şi la această semnificaţie pentru a arăta înaintarea uşoară a Mateldei pe apă” (E.A. Panaitescu). “Pe cînd Dante este inconştient, Matelda îl scufundă în apa rîului Lete, pentru a săvîrşi ultimul ritual – cel care dăruieşte uitarea păcatelor comise – după care pelerinul, de-acum încheindu-şi purificarea, devine demn de a pătrunde în ţinutul beatitudinii, dincolo de ţărmul fericit. Versetul 9 din Psalmul 50 se cîntă «cînd în biserică se stropeşte cu apă sfinţită, care are puterea de-a goni duhurile necurate; şi pentru că rîul Lete dăruieşte uitarea păcatelor şi le izgoneşte, de aceea se impune ca îngerii să-l cînte» (Landino)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxi_18

«Frumoasa doamnă braţele şi le-a deschis; mi-a cuprins capul şi m-a scufundat, încît am fost silit să-nghit apă. Apoi m-a smuls şi ud m-a împins în hora celor patru zîne; şi fiecare cu braţul m-a acoperit» (v. 100-105). Matelda i-a scufundat tot trupul în rîu şi Dante a înghiţit din apa uitării păcatelor. Pe urmă l-a scos din unde şi l-a îndrumat spre cele patru femei care dansau în partea stîngă a carului triumfal (virtuţile cardinale). “Botezul, noul botez ce-i redă lui Dante puritatea originară, este realizat prin scufundare, după o tehnică folosită la Florenţa încă de pe vremea poetului” (T. Di Salvo). “Cele patru virtuţi cardinale pot apărea, în atmosfera blîndă a divinei păduri, ca nimfe, locuitoare din codru, dar aceasta nu le diminuează măreţia din realitate: ele sînt cele patru stele nicicînd zărite decît de primii oameni (Purgatoriu I, 37-38). Virtuţile cardinale care, existînd dinainte de creştinism, au iluminat cu învăţătura lor morală lumea păgînă, pot fi considerate slujitoarele Beatricei dintr-un dublu punct de vedere: Beatrice ca femeie este «regina virtuţilor» (Vita Nova X) şi ca simbol este ştiinţa adevărului revelat, care, departe de a refuza înţelepciunea păgînă, i-a asimilat părţile cele mai bune. Însă datoria celor patru virtuţi cardinale se limitează la obţinerea unei perfecţiuni morale, ce încă e lumească, pe cînd drumul creştinului se înalţă spre Absolut. De aceea adevăratele intermediare între Dante – creatura de-acum purificată de păcat – şi Beatrice – ştiinţa divină – vor fi cele trei virtuţi teologale, cu ajutorul cărora se ajunge la fericirea vieţii eterne” (E.A. Panaitescu).

primavera

Advertisements