Lacrimi şi suspine de căinţă (7)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxi_19

«‘Noi sîntem aici nimfe şi-n cer sîntem stele; înainte să coboare Beatrice-n lume i-am fost date ca slujitoare. Te vom duce sub ochii săi; dar în sclipirea lor vioaie, ai tăi vor răzbi spre cele trei de-acolo, ce văd mai adînc’» (v. 106-111). Cele patru femei care dansează i se prezintă călătorului. În grădina Edenului ele sînt nimfe, iar în cer sînt stele. Au fost trimise de Bunul Dumnezeu s-o slujească pe Beatrice. Urmează să-l conducă pe Dante în faţa ochilor ei strălucitori. Dar înainte de asta, el va trebui să le observe pe femeile care dansează de partea cealaltă a carului triumfal. “Înainte să coboare Beatrice: cele patru virtuţi declară că înainte de apariţia Beatricei pe pămînt, ele i-au fost date s-o slujească. Şi această frază este o ilustrare a valorii simbolice purtate de Beatrice, pe care deja e imposibil s-o punem sub semnul îndoielii: virtuţile cardinale, inerente naturii umane, pregătesc de-a lungul secolelor precreştine omenirea să întîmpine revelaţia divină” (Chiavacci Leonardi). “Imaginea stelelor – cele patru stele din Carul Mare sau Carul Mic (în al doilea caz referinţa este la steaua polară) – ca forţe pe de o parte luminatoare, pe de altă parte călăuze pe drumul spre virtute, derivă din navigaţie şi este obişnuită la Dante, ca şi la alţi scriitori din vremea sa. Era, ca să spunem aşa, un loc comun, un punct ferm în retorica religioasă şi morală. Aluzia se face la cele patru virtuţi cardinale, care au fost puteri morale oarecum suficiente, dar imperfecte: au fost virtuţile din vremea precreştină. Pentru a deveni perfecte, ele trebuie consolidate de virtuţile teologale, date oamenilor de Cristos. Atunci sensul este următorul: noi, virtuţile cardinale, am fost călăuze luminoase ale omenirii, pînă cînd a venit Beatrice-Cristos şi am pregătit acest eveniment; acum, după ce am predispus lumea la receptarea adevărului creştin, rămînem în slujba lui, a lui Beatrice-Cristos, a întregii omeniri creştine, ca o forţă esenţială, dar îndatorată virtuţilor teologale. Şi astfel Dante, prin prezenţa alăturată şi colaborarea dintre cele şapte virtuţi reafirmă continuitatea civilizaţiei clasice sau precreştine în cea creştină” (T. Di Salvo). “Pătrunderea în tainele credinţei este mai lesne de realizat prin intermediul celor trei virtuţi teologale, nu al celor cardinale. Dar acestea din urmă au datoria să-l călăuzească pe Dante spre acelea, întrucît de-acum destinul lui se poate descifra doar cu ajutorul teologiei: nu întîmplător Virgiliu a plecat şi i-a cedat locul lui Beatrice. De aici provine învăţătura medievală, după care filosofia este o activitate auxiliară a teologiei: nu-şi revendică o autonomie, care ar însemna că omul poate de unul singur, fără Cristos, să se realizeze” (T. Di Salvo).

pg_xxxi_20

«Aşa au pornit să cînte; şi apoi la pieptul grifonului cu ele m-au dus, unde Beatrice stătea întoarsă spre noi» (v. 112-114). Femeile, cîntînd şi dansînd, l-au condus pe Dante în faţa grifonului, care trăgea carul triumfal. Beatrice era “într-o atitudine de aşteptare, ca preotul care îl întîmpină, la poarta templului sau lîngă altar, pe credincios pentru a-l îndruma în săvîrşirea ritualului prescris de liturghie. Şi e chiar liturgică celebrarea diferitelor ritualuri, în diversele puncte din templu. Acum sîntem în faţa Grifonului, adică a lui Cristos: am putea afirma că sîntem în faţa altarului principal” (T. Di Salvo).

pg_xxxi_21

«Au spus: ‘Să nu-ţi fereşti privirile; te-am adus în faţa smaraldelor cu care Amor odinioară te-a săgetat’. Mii de dorinţi, mai calde ca flacăra, mi-au lipit ochii de ochii strălucitori, ce tot la grifon stăteau pironiţi» (v. 115-120). Ele l-au îndemnat să se uite cu atenţie la ochii de smarald, de care s-a îndrăgostit odinioară, în tinereţe. Dante şi-a îndreptat cu mare dorinţă privirile spre Beatrice, care îl privea pe grifon. “Este un îndemn insistent la contemplarea Beatricei, a frumuseţii ei, unde ochii sînt momentul cel mai înalt şi sintetizant: din acei ochi, Dante cel tînăr şi-a luat inspiraţia de nobleţe şi puritate, odată cu sentimentul viu de iubire; tot de-acolo şi-a luat puterile pentru saltul calitativ care, din lumea finită, îl va conduce spre infinit, din timp în eternitate. Şi nu este lipsită de importanţă indicarea culorii ochilor: verzi ca smaraldul. În lapidariile medievale, smaraldul era indicat ca inspirînd puritate celui ce-l stăpînea” (T. Di Salvo).

andrea_bonaiuto2

Advertisements