O poveste alegorică (7)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxii_19

«Nicicînd n-a coborît aşa iute focul din norul gros, cînd plouă din zarea mai îndepărtată, cum am văzut pasărea lui Jupiter năpustindu-se pe copac în jos, rupîndu-i scoarţa, dar şi florile şi frunzele proaspete» (v. 109-114). Acvila – pasărea sacră a lui Jupiter – s-a repezit fulgerător din ceruri asupra copacului şi l-a atacat cu violenţă. “Prin imaginea puternică a păsării lui Jupiter care se năpusteşte de sus cu toată forţa pentru a devasta copacul şi carul, Dante repezintă un moment istoric precis: persecuţiile realizate de Imperiul Roman (în tot poemul, de fapt, acvila este simbolul Imperiului) împotriva creştinismului abia născut şi pînă în perioada lui Domiţian, persecuţii care au rănit profund dreptatea divină (rupîndu-i scoarţa, dar şi florile şi frunzele proaspete) şi aproape au ucis trupul Bisericii (a izbit carul… el s-a înclinat ca nava-n furtună)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxii_20

«şi-a izbit carul din răsputeri; iar el s-a înclinat ca nava-n furtună, învinsă de val, cînd pe-o coastă, cînd pe alta. Apoi am văzut repezindu-se pe podeaua căruţei triumfale o vulpe, ce părea flămîndă de orice hrană bună» (v. 115-120). Agresiunea brutală a acvilei a devastat carul, care s-a aplecat sub izbitură. Următorul atac viclean a provenit din partea unei vulpi nesătule. “În figura vulpii, Dante rezumă toate ereziile care au frămîntat de-a lungul vremii Biserica, deşi unii comentatori s-au gîndit la ereziile din primele secole, mai ales cea ariană. În timp ce acvila «se năpusteşte» peste copac şi peste car, vulpea pătrunde în podea; «primejdia este adusă chiar înăuntrul Bisericii, în temeliile ei doctrinare» (Mattalia) şi doar intervenţia doctrinei revelate – prin figura Beatricei – poate s-o alunge” (E.A. Panaitescu). “Reprezentarea este alternată într-o serie de scene, concentrate însă mereu pe întîmplările carului: din punct de vedere simbolic, este o indicare dramatică a diverselor momente din istoria Bisericii şi implicit a omenirii. Interesul poetului se îndreaptă către identificarea procesului care a generat situaţiile ce au condus Biserica vremii sale la decadenţă: dar pentru asta trebuie să stabilească ce anume este pozitiv, pentru a evalua adecvat ceea ce îi apare în contrast cu lumea idealurilor existente odinioară şi pe care acum îşi propune să le restituie, ca o perspectivă pentru omenirea din vremea sa. Tehnica de compoziţie este a marilor naraţiuni simbolice, care acopereau pereţii catedralelor romanice, unde fiecare tablou era dedicat unui moment semnificativ şi toate laolaltă compuneau o poveste unitară” (T. Di Salvo).

pg_xxxii_21

«Dar, certînd-o pe ea pentru urîtele-i păcate, doamna mea a gonit-o cu atîta grabă, cît au suferit oasele fără pulpe. Apoi pe unde venise-nainte, am văzut acvila coborînd în arcă şi umplînd-o cu penele ei» (v. 121-126). Beatrice a izgonit vulpea, dezvăluindu-i netrebnicia. Pe urmă s-a întors asupra carului, din aceeaşi direcţie, acvila şi l-a umplut cu penele sale. “Întoarcerea acvilei asupra carului, care de data asta rămîne acoperit în parte cu penele ei, face aluzie la faimoasa donaţie făcută de Constantin către Papa Silvestru şi despre care Dante a vorbit deja în cîntul XIX din Infern (v. 115-117), subliniind în ea rădăcina tuturor blestemăţiilor şi greşelilor Bisericii, chiar dacă această donaţie a fost hotărîtă cu intenţie dreaptă şi generoasă (v. 138; cf. şi Paradis XX, 56; Monarhia II, XII). Ea, totuşi, a reprezentat o diminuare a prerogativelor şi a jurisdicţiei Imperiului în lume: într-adevăr carul rămîne plin cu penele ei. Poziţia lui Dante, legat de nevoia despărţirii puterii temporale de puterea spirituală, este fundamentală nu doar pentru Divina Comedie, ci şi pentru Monarhia, reprezentînd cheia de boltă a gîndirii politice a lui Alighieri” (E.A. Panaitescu).

chiesa_roma3

Advertisements