O poveste alegorică (8)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxii_22

«şi cum iese din inima-ntristată, aşa voce a ieşit din cer şi-a zis: ‘Vai, bărcuţa mea, ce rău eşti încărcată!’. Apoi mi s-a părut că pămîntul se deschide, între ambele roţi, şi-am văzut ieşind un balaur, care în car şi-a înfipt coada; şi ca viespea ce-şi retrage acul, spre sine adunîndu-şi coada, i-a smuls străfundul şi s-a dus unduindu-se» (v. 127-135). O voce îndurerată s-a auzit din ceruri, care a compătimit soarta tristă a căruţei. Pe urmă între cele două roţi s-a căscat pămîntul şi-a apărut un balaur, care a înhăţat cu coada şi-a smuls fundul carului. A plecat şerpuind. “Versurile 128-129 sînt explicate de vechii comentatori ca o referinţă directă la un episod din legenda care-i are în centrul său pe Constantin şi Silvestru: îndată după donaţie s-a auzit o voce din ceruri care spunea: Hodie diffusum est venenum in Ecclesia Dei (Azi s-a răspîndit veninul în Biserica Domnului). Biserica este amintită ca barca lui Petru şi în Paradis (XI, 119-120)” (E.A. Panaitescu). “Balaurul reprezintă, la fel ca «marele balaur roş» din Apocalipsă (12, 3-9), Satana, care ispiteşte cu acţiunile sale viaţa Bisericii: această acţiune culminează cu schismele (cea mai importantă a fost considerată aceea musulmană: să reamintim că, în Evul Mediu, se credea că Mahomed a fost un cardinal care s-a îndepărtat de Biserică) şi în tot mai marea poftă de înavuţire materială. Expresia vago vago a fost explicată în diferite moduri: «încet», «încrezut», «rătăcitor de la o doctrină la alta», «doritor de blestemăţii şi mai mari»” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxii_23

«Ce-a rămas, ca de buruieni pămîntul sănătos, cu penele, oferite poate cu intenţie bună şi vrednică, s-a acoperit, şi-au fost cu ele astupate o roată şi cealaltă şi oiştea, în timp mai scurt decît ţine suspinul gura deschisă» (v. 136-141). O parte din carul triumfal, rămasă după bucata smulsă de balaur, s-a astupat cu penele acvilei, ce-au fost dăruite poate cu gînduri nobile, dar au copleşit roţile şi oiştea, cît ai scoate un suspin. “Degenerarea Bisericii, după donaţia lui Constantin şi intervenţia Satanei, se desăvîrşeşte în scurtă vreme: carul, roţile şi oiştea se acoperă cu penele acvilei – adică ale puterii temporale, care este prima cauză a decăderii morale – iar figura Bisericii se preschimbă în monstrul din Apocalipsă” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxii_24

«Schimbat aşa, sfîntul edificiu şi-a scos capete prin toate părţile, trei pe proţap şi unul în fiecare colţ» (v. 142-144). Sub o asemenea povară, au apărut o mulţime de capete monstruoase pe fostul car triumfal. “Dante – inspirîndu-se dintr-un pasaj din Apocalipsă (17, 3), în care este descrisă «o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne» – creează o figură cu o complexă semnificaţie alegorică, fiindcă orice atribut al ei are o valoare simbolică. Cele şapte capete, care în Infern (XIX, 109) indicau cele şapte taine sau cele şapte daruri ale Sfîntului Duh, simbolizează acum cele şapte păcate capitale. Capetele cu două coarne reprezintă cele mai grave păcate, care-l jignesc pe Dumnezeu şi pe semenul nostru (trufia, invidia, mînia), cele cu un singur corn sînt păcatele care îl jignesc doar pe semenul nostru (lenea, zgîrcenia, desfrîul, lăcomia), iar cele zece coarne erau în Infern (XIX, 110) simbolul celor zece porunci” (E.A. Panaitescu).

miniatura_londra2

Advertisements