O poveste alegorică (9)

by Laszlo Alexandru

chiesa_roma4

pg_xxxii_25

«Primele trei aveau coarne de bou, dar cele patru un singur corn aveau în frunte: asemenea dihanie încă nu s-a văzut. Sigură, ca o cetate-n vîrf de munte, stînd pe ea o curvă despletită mi-a apărut cu privirile-n jur rotite; şi ca pentru a nu-i fi smulsă, am văzut în coasta ei un uriaş şi se pupau ei cîteodată» (v. 145-153). Sub atacurile balaurului, ale vulpii şi ale acvilei, carul s-a modificat. I-au crescut trei capete – cu cîte două coarne de bou – pe oişte, şi patru capete, unul în fiecare colţ – cu cîte un corn în frunte. Totul şi-a schimbat înfăţişarea într-un monstru înfricoşător. Deasupra stătea, sigură de sine, o tîrfă, supravegheată de un gigant. Iar cei doi se sărutau din cînd în cînd. “Sursa acestei imagini este tot Apocalipsa: «Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pămîntului; şi locuitorii pămîntului s-au îmbătat de vinul curviei ei!» (17, 1-2; cf. şi restul capitolului). Aici, la fel ca în Infern (cîntul XIX, 107-111), figura curvei o reprezintă Curia romană coruptă, de pe vremea lui Dante. Unii critici cred că ea îl indică mai direct pe vreun pontif, pe seama căruia Poetul punea răspunderea degenerării ecleziastice: Bonifaciu al VIII-lea sau Clement al V-lea” (E.A. Panaitescu). “După Pietro di Dante, uriaşul îi reprezintă pe regii Franţei, care în acel moment ţineau sub stăpînirea lor papalitatea; în mod special l-ar indica pe Filip cel Frumos, sub a cărui domnie s-a desăvîrşit aservirea aproape totală a tronului lui Petru faţă de coroana Franţei, cu mutarea sediului papal de la Roma la Avignon, pe vremea lui Clement al V-lea; de aici expresia se pupau ei cîteodată” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxii_26

«Dar fiindcă ochiul plin de dorinţă şi stăruinţă l-a aţintit spre mine, acel crunt ibovnic a biciuit-o din cap pînă-n picioare; apoi, plin de bănuială şi crud de mînie, a dezlegat dihania şi a tîrît-o în pădure, încît doar aceasta mi-a stat scut între curvă şi noul monstru» (v. 154-160). Tîrfa şi-a îndreptat privirile pofticioase spre Dante. Atunci uriaşul gelos a bătut-o cu biciul şi a tras-o cu sine în pădurea ce-a stat ca piedică în faţa poetului. “Dante, care reprezintă în acest moment concepţia dreaptă despre misiunea Bisericii, este privit cu ochiul plin de dorinţă şi stăruinţă al curvei, care simbolizează o încercare a Bisericii de a reveni la calea cea dreaptă, sau oricum de a se elibera de sub robia regilor francezi; dar intervenţia uriaşului este rapidă şi feroce: a biciuit-o din cap pînă-n picioare. Mulţi critici amintesc, în legătură cu versurile 155-156, lupta îndelungată a lui Bonifaciu al VIII-lea împotriva lui Filip cel Frumos, care a culminat cu insulta de la Anagni” (E.A. Panaitescu). “Monstrul în care s-a transformat carul Bisericii e tîrît departe de către uriaş pentru a indica mutarea sediului papal de la Roma la Avignon, întîmplată în 1305, precum şi succesiva perioadă de «captivitate avignoneză»” (E.A. Panaitescu). “Carul monstruos dispare în pădure, ieşind definitiv din scenă. Cîntul se încheie cu această dispariţie, marcînd astfel finalul măreţei reprezentări istorice. La începutul noului cînt o vom regăsi pe Beatrice care, părăsindu-şi funcţia alegorică deţinută în această secvenţă, va fi călăuza venită după Dante în Eden pentru a-i lua locul lui Virgiliu” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_londra4

Advertisements