Gata de-a urca la stele (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_modena1

Cîntecul femeilor. Dialogul dintre Dante şi Beatrice.  Explicaţiile date şi profeţia misterioasă. Pe malul rîului Eunoe. Dulcea băutură ce purifică.

pg_xxxiii_1

«Deus, venerunt gentes, alternînd cînd trei, cînd patru cu dulce psalmodie, femeile au început lăcrimînd; şi Beatrice, suspinînd pioasă, pe ele le asculta cu aşa aspect, încît puţin mai mult sub cruce s-a schimbat Maria» (v. 1-6). La vederea scenei violente care a încheiat cîntul precedent, cele şapte virtuţi au intonat cu blîndeţe un fragment de psalm biblic. Beatrice le-a ascultat cu o figură aşa de îndurerată, încît doar Maica Domnului o întrecea stînd la picioarele crucii. “În Psalmul 78, pe care încep să-l cînte cele şapte virtuţi, sînt deplînse distrugerea templului şi a cetăţii Ierusalim de către caldeeni şi sînt invocate răzbunarea lui Dumnezeu şi intervenţia sa eliberatoare. De aceea cîntarea acestui psalm este cea mai potrivită pentru a comenta evoluţiile triste ale Bisericii, pe care Poetul le-a prezentat în cîntul precedent şi pentru a vesti profeţia Beatricei (v. 34-51), în care apare intervenţia apropiată a unui răzbunător şi a unui eliberator de păcatele Bisericii şi ale Imperiului” (E.A. Panaitescu). “Întregul verset sună astfel: «Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pîngărit Templul Tău cel sfînt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre». De fapt cuvintele, adaptate de Dante la ceea ce îl interesează, sînt folosite pentru a sublinia propria nemulţumire, legată de condiţia mizerabilă a Bisericii din vremea sa, degradată şi aservită atît faţă de puterea economică, de ban, cît şi faţă de casa regală a Franţei. Noii păgîni sînt nu doar francezii, care au abuzat de Biserică, ci şi înaltele ierarhii ecleziastice, care din poftă de înavuţire au făcut din Biserică o «cloacă», după cum va spune Sfîntul Petru în Paradis” (T. Di Salvo). “Aici durerea Beatricei este comparată cu a Mariei, pentru a spune că păcatele preoţilor refac patimile lui Isus, întrucît îi irosesc efectele” (Steiner).

pg_xxxiii_2

«Dar după ce fecioarele i-au dat rîndul să spună, stînd dreaptă-n picioare, a răspuns, colorată ca focul: ‘Modicum, et non videbitis me; et iterum, surorile mele-ndrăgite, modicum, et vos videbitis me’. Apoi le-a trecut în faţă pe cele şapte şi după sine, doar c-un semn, ne-a pornit pe mine şi pe doamnă şi pe înţeleptul ce se-oprise» (v. 7-15). Primind cuvîntul, roşie la chip, Beatrice a răspuns la cîntec prin vorbele pronunţate de Isus într-un alt fragment biblic important (“Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăşi peste puţină vreme, Mă veţi vedea”). Beatrice a reluat procesiunea, plasînd cele şapte virtuţi în faţa ei, iar pe călători împreună cu Matelda, în urma ei. “Cu aceste vorbe Isus, în Evanghelia după Ioan (16, 16), îi anunţă pe învăţăcei moartea şi învierea sa. Faptul că Beatrice este cea care le pronunţă a fost explicat de majoritatea criticilor ca o aluzie la transferarea sediului papal de la Roma la Avignon (1305) şi ca o prevestire a revenirii sale în cetatea lui Petru, întoarcere care va coincide cu reînnoirea morală a Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Sînt cuvinte în care, pe de o parte, este vorba despre moartea provocată nedrept de răutatea oamenilor şi, pe de altă parte, de înviere, aşadar speranţa întoarcerii pe pămînt a lui Cristos, a legii sale, căreia i se vor supune din nou oamenii din noile generaţii, încheind astfel trista epocă de decadenţă, născută odată cu Constantin şi agravată treptat, pînă la Bonifaciu al VIII-lea şi papii avignonezi. Beatrice-Dante, încă o dată – cum făcuse adineaori cu psalmul – împrumută un text religios şi îl face contemporan, explicînd prin el propria judecată şi speranţă. În mod concret: Biserica va mai fi o vreme un organism mort, pătat de viciul dorinţei de înavuţire: dar curînd se va întoarce la linia sa evanghelică” (T. Di Salvo).

pg_xxxiii_3

«Astfel mergea; şi nu cred c-a pus al zecelea pas în ţărînă, cînd cu ochii, ochii mi i-a aţintit; şi cu aspect liniştit ‘Vino mai iute’ mi-a zis, ‘încît de-ţi vorbesc, să fii în stare a mă auzi’» (v. 16-21). Beatrice înainta în procesiune, dar după cîţiva paşi l-a chemat pe Dante alături de ea, pentru a sta de vorbă. “Aluzia la paşii făcuţi de Beatrice ar putea să dobîndească, în acest moment, o valoare alegorică, legată de cuvintele pronunţate de ea în terţina 10. Ar putea să se refere la cele zece porunci, încălcate de cei vinovaţi pentru decăderea morală a Bisericii, sau, după Parodi, ar putea să însemne că «nu vor trece zece ani de la transferarea sediului pontifical şi se va realiza reforma Bisericii şi revenirea papilor la Roma»” (E.A. Panaitescu). “Comentatorii au crezut că aceşti nouă sau zece paşi făcuţi de Beatrice au un sens alegoric: şi au susţinut că exilul la Avignon urma să dureze, după Dante, doar zece ani. Dar este o ipoteză greu de acceptat. Mai curînd să observăm atitudinea diferită a Beatricei: întîi severă şi indignată, acum senină şi blîndă, întîi regină autoritară, acum feminin disponibilă şi curtenitoare. Planurile danteşti de reprezentare cunosc adesea aceste răsturnări, în funcţie de situaţia psihologică diferită, care se traduce plastic în atitudini mereu credibile şi mereu aderente la o realitate mobilă şi captivantă” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina2

Advertisements