Gata de-a urca la stele (2)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxiii_4

«Cînd am ajuns, cum trebuia, lîngă ea, mi-a zis: ‘Frate, de ce nu îndrăzneşti să mă-ntrebi, acum că mergi cu mine?’. Ca aceia ce prea smeriţi, în faţa mai marilor, vorbesc, de nu-şi trag vocea-ntreagă dintre dinţi, am păţit eu, care abia auzit am început: ‘Doamna mea, nevoia mi-o cunoaşteţi şi ce i se cuvine’» (v. 22-30). Cînd Dante i-a ajuns alături, ea l-a încurajat să-i vorbească. Intimidat de situaţia în care se găsea, ca în prezenţa unei personalităţi strivitoare, el s-a declarat convins că Beatrice îi cunoaşte prea bine gîndurile şi tot ceea ce este necesar să afle, fără ca el să mai pună întrebări. “În clipa cînd este învestit de Beatrice cu o înaltă datorie, cea de a le transmite oamenilor un mesaj, o prezicere, Dante nu poate să nu se simtă elevat din punct de vedere religios: mergînd alături de Beatrice, el s-a pus pe acelaşi plan cu femeia, şi pe pămînt se poate prezenta cu aceeaşi demnitate, autoritate şi forţă religioasă cu care ar apărea, dacă s-ar mai întoarce pe pămînt, Beatrice-teologia-adevărul revelat” (T. Di Salvo). “Să se observe particularitatea pronumelor: Dante vorbeşte cu Beatrice folosind mereu «voi»; ea i se adresează mereu cu «tu», după o linie de comportament proprie şcolii provensale” (T. Di Salvo).

pg_xxxiii_5

«Şi ea mie: ‘De teamă şi ruşine vreau de-acum să te desfaci, ca să nu mai vorbeşti ca omul prin vis. Află că vasul pe care şarpele l-a spart a fost şi nu-i; dar cine-i de vină, să creadă că răzbunarea lui Dumnezeu nu se teme de supe» (v. 31-36). Femeia îl îndeamnă să prindă curaj. Îl consolează apoi că, deşi Biserica a fost devastată de repetatele agresiuni sălbatice, va renaşte cu siguranţă, fiindcă Bunul Dumnezeu trece peste toate obstacolele. “Teamă şi ruşine: Teama respectuoasă şi ruşinea pentru greşelile sale sînt cele care-l reţin încă pe Dante, în raporturile cu Beatrice. De aceea îi spune ea să se desfacă, să se desprindă de acel nod, cu obişnuita folosire a verbului concret, pentru a exprima situaţii morale sau psihologice” (Chiavacci Leonardi). “Revendicîndu-se de la o expresie din Apocalipsă (17, 8: «Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este»), Dante, prin cuvintele aspre rostite de Beatrice, afirmă că odinioară Biserica a fost puternică în libertatea ei şi curată în virtuţile ei morale, dar acum aproape că nu mai există (nu-i), după ce a devenit coruptă şi aservită faţă de coroana Franţei. Cine-i de vină ar putea fi un pontif (în acest caz Bonifaciu al VIII-lea sau Clement al V-lea), sau, după cum notează Mattalia, foarte atent la aspectele istorico-alegorice, expresia ar putea să trimită la o dublă responsabilitate (a pontifului şi a lui Filip cel Frumos), prin care ar introduce «ideea cea mai îndrăzneaţă: o renovatio imperii (reînnoire a Imperiului) este necesară pentru libertatea şi regenerarea Bisericii, precum şi pentru ieşirea ei din aservirea politică şi temporală». Termenul supe este legat, de către vechii comentatori, de un obicei caracteristic la Florenţa, pe baza căruia criminalul care, în interval de nouă zile de la comiterea infracţiunii, ar fi izbutit să mănînce o supă la mormîntul celui ucis, ar fi scăpat de răzbunarea rudelor victimei şi de condamnarea autorităţilor. Pentru Torraca, în schimb, «suppa» (sau «subba», «zubba», «iuppa») este un termen din limbajul statutelor din sec. al XIII-lea care indică armura. Aşadar versul 36 ar însemna: răzbunarea lui Dumnezeu nu se teme de nici un obstacol ce i s-ar opune” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxiii_6

«Nu va sta mereu fără urmaşi acvila, ce şi-a lăsat penele-n carul ce-a devenit monstru şi-apoi pradă; căci văd cu siguranţă, şi de-aceea o relatez, dînd veste deja stelele apropiate, libere de orice obstacol sau piedică» (v. 37-42). Imperiul va renaşte printr-un viguros moştenitor la tron, după ce-a fost slăbit de complicitatea dubioasă cu Biserica. “Se apropie deja vremea cînd acvila – adică Imperiul – va avea un moştenitor legitim. De fapt Imperiul, după Dante, a rămas cu tronul vacant după moartea lui Frederic al II-lea, «ultimul împărat al Romanilor» (Convivio IV, III, 6), pînă la încoronarea lui Henric al VII-lea (1312), fiindcă după 1250 nici un împărat n-a venit în Italia pentru a-şi pune coroana imperială şi pentru a avea grijă de grădina imperiului (Purgatoriu VI, v. 105; o aluzie la tronul imperial vacant se află în acelaşi cînt, la v. 89)” (E.A. Panaitescu).

scuola_bizantina1

Advertisements