Gata de-a urca la stele (5)

by Laszlo Alexandru

pg_xxxiii_13

«Dar fiindcă te văd la gîndire făcut de piatră şi-mpietrit, înnegrit, încît te orbeşte lumina vorbei mele» (v. 73-75). Călăuza constată că învăţăcelul încă nu s-a lepădat de piedicile omeneşti ale gîndirii. “Beatrice reia aici cele două metafore folosite mai sus, în v. 67-69: intelectul tău pare făcut din piatră şi, astfel împietrit, este întunecat” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxiii_14

«mai vreau, şi dacă nu-i scrisă, măcar zugrăvită s-o duci în tine aşa cum se ţine toiagul încins cu frunze de palmier’. Şi eu: ‘Ca pecetea pe ceară, care figura încrustată nu şi-o schimbă, mi-e marcat acum creierul de domnia voastră. Dar de ce mai sus de priceperea mea vorba voastră dorită zboară, încît mai mult o pierde cu cît se străduieşte?’» (v. 76-84). Beatrice îi cere poetului să transmită cu fidelitate vorbele ei mai departe, chiar dacă nu le pricepe, aşa cum îşi poartă pelerinul toiagul legat cu ramură de palmier, pentru a dovedi că a fost în ţinuturile sfinte. Dante îi promite că nu-i va uita niciodată cuvintele şi le va răspîndi cu toată precizia. Apoi se interesează de ce vorbirea călăuzei este atît de absconsă, încît îi scapă înţelegerii, în ciuda eforturilor. “Beatrice vrea să spună că Dante trebuie să ducă, imprimat în memorie, sunetul material precis al cuvintelor ei, chiar fără a le înţelege semnificaţia, ca unul care, fără a pricepe o scriere şi eventual fără a şti să citească, transcrie copiind material forma literelor şi a cuvintelor, de parcă ar picta (lucrul acesta probabil că li se întîmpla miniaturiştilor, care transcriau literele latine” (Porena). “Metafora cu ceara şi pecetea este folosită de mai multe ori în poem (cf. X, 43-45; XVIII, 38-39; Par. I, 41 etc.). Cuvintele au rămas imprimate cu precizie – pare a spune Dante –, dar sensul lor îmi scapă, depăşindu-mi capacitatea de înţelegere” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxiii_15

«‘Ca să cunoşti’, a zis, ‘şcoala ce-ai urmat-o şi să vezi doctrina ei cum îmi poate urmări vorba; şi ca să vezi calea voastră ce departe e de cea divină, pe cît e pămîntul de cerul ce mai sus se-nvîrte’» (v. 85-90). Beatrice vorbeşte atît de încifrat, pentru a sublinia distanţa mare dintre cunoaşterea de rînd şi cea divină (sau cea dintre filosofie şi teologie). “Barbi limitează reproşul Beatricei la iubirea excesivă a lui Dante pentru bunurile pămînteşti, pentru «biata înţelepciune a lumii», dar această poziţie nu ţine seama că Beatrice este şi simbolul adevărului revelat şi, prin urmare, cuvintele ei nu pot să nu repete limitele înţelepciunii filosofice, cînd aceasta vrea să rezolve singură problemele ce apar în faţa spiritului omenesc. Sîntem – observă Mattalia – «în faţa marii probleme a raporturilor dintre Teologie şi Filosofie şi Ştiinţe (în sensul modern al termenilor), problemă pe care răspîndirea averroismului sau, mai amplu, a aristotelismului în cultura creştină a făcut-o să fie urgent dezbătută». Cerul ce mai sus se-nvîrte este Primul Mobil, ultimul şi cel mai înalt dintre cele nouă ceruri fizice, care se roteşte mai repede pentru că este mai aproape de Dumnezeu şi resimte aşadar o mai mare atracţie faţă de El (cf. Paradis I, v. 123)” (E.A. Panaitescu). “În centrul unei intense dezbateri între dantologi stă această severă condamnare de către Beatrice a şcolii, a studiilor filosofice urmate de poet, în perioada cînd a îndepărtat de la sine imaginea Beatricei şi s-a dăruit altcuiva. Unii au considerat că adevărata rătăcire de care se acuză poetul e tocmai această asumare a filosofiei ca o cultură nu doar autonomă, ci pe deplin suficientă sieşi, cu consecinţa repudierii teologiei, izgonite printre mituri. Dante, în mod concret, ar fi fost un eretic şi, în mod special, ar fi fost un raţionalist, în afara şi împotriva sistemului filosofico-teologic al Bisericii. Dar din cuvintele pronunţate aici de Beatrice nu se pot trage concluzii atît de grave. În plus Dante îşi defineşte rătăcirea mereu ca fiind de ordine morală, încă din primul cînt al Infernului. Ceea ce trebuie subliniat – spune Beatrice – este că oamenii nu pot avea o încredere orgolioasă (o demonstrase şi Dante pe vremea compunerii lucrării Convivio) în forţa raţiunii, prin ea însăşi limitată. Doar prin întîlnirea cu teologia (cu Beatrice), omul (Dante) îşi rezolvă problemele şi îşi linişteşte conştiinţa, în cucerirea adevărului, care trăieşte prin două aspecte: unul raţional, lucid, şi unul misterios, obscur. Încrederea excesivă şi ocluzivă în raţiune produce pietrificare şi întunecare, nu lumină şi flexibilitate. Se mîntuieşte aşadar cel ce are conştiinţa limitelor între care trebuie să trăiască şi a necesităţii de-a cere ajutor de la acela care poate să ne ajute efectiv” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina1

Advertisements