Gata de-a urca la stele (8)

by Laszlo Alexandru

miniatura_madrid

pg_xxxiii_22

«Şi Beatrice: ‘Poate o grijă mai mare, ce-adesea memoria ne-o astupă, i-a întunecat ochii minţii. Dar iată pe Eunoe, care se-ndepărtează: du-l acolo şi, aşa cum eşti obişnuită, virtutea amorţită i-o trezeşte’» (v. 124-129). Beatrice l-a scuzat: poate că evenimentele de mare impact, trăite de Dante în ultimul interval, i-au împins în uitare informaţiile precedente. Apoi i-a cerut Mateldei să-l însoţească la rîul Eunoe şi, după obicei, să îndeplinească pentru el ritualul de purificare. “Aşa cum eşti obişnuită: Aceste cuvinte, precum şi faptul că îl conduce inclusiv pe Staţiu la rîu, ne arată că scufundarea sufletelor în Lete şi îndemnul ca ele să soarbă din Eunoe este datoria Mateldei, ea nu se află în Paradisul Pămîntesc numai pentru Dante. Asta ne face să credem că, dacă Matelda poate fi un personaj biblic, sau oricum din lumea precreştină, ea totuşi nu poate fi identificată cu o personalitate istorică din vremea lui Dante” (Chiavacci Leonardi). “Matelda trebuie să îndeplinească pentru Dante ultima ceremonie liturgică din Paradisul Pămîntesc: după uitarea păcatelor, dăruită de apele rîului Lete, trebuie aprinsă – în apele rîului Eunoe – amintirea binelui săvîrşit. Bucuria pe care pelerinul o resimte, după acest ultim ritual, ar merita să fie explicată mai pe îndelete, dar Poetul se teme să-i dea ultimului cînt o prea mare extindere, faţă de cele ce-l precedă, încălcînd raportul armonios şi simetria perfectă, pe care a vrut să le «ţeasă» în arhitectura poemului său (v. 139-141). Această lege de euritmie externă este aplicată şi în ultimul vers din a doua cantică – puro e disposto a salir alle stelle (curat şi gata de-a urca la stele) – care aminteşte, în clipa cînd privirea Poetului pare a se aţinti pe chipul lui Dumnezeu, ultimele cuvinte din Infern: e quindi uscimmo a riveder le stelle (şi-apoi am ieşit spre-a revedea stelele)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxxiii_23

«Ca sufletul nobil ce nu caută scuze, ci îşi face voia sa din voia altcuiva, îndată ce prin semn i s-a dezvăluit» (v. 130-132). Matelda, luîndu-l pe Dante de mînă, a pornit cu el, plină de graţie, ca un suflet nobil care pe dată se supune rugăminţii pe care o primeşte. “Intrarea rapidă în acţiune a Mateldei, fără a spune nimic, la vorbele pronunţate de Beatrice, este comentată din interior, printr-o comparaţie: aşa cum procedează un suflet nobil, care nu inventează scuze (pentru a evita să facă un lucru pe care i-l cer alţii), ci face din voinţa altuia propria sa voinţă, îndată ce aceasta s-a manifestat în exterior… O asemenea trăsătură este caracteristică pentru acea nobleţe şi delicateţe sufletească, pe care Dante de mai multe ori o zugrăveşte în tinerele figuri feminine din poemul său” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxiii_24

«astfel, după ce-am fost luat de ea, frumoasa doamnă s-a pornit, iar lui Staţiu i-a spus gingaş: ‘Vino cu el’. De-aş avea, cititorule, mai lung spaţiu de scris, aş cînta măcar în parte dulcea băutură, ce nicicînd nu mi-ar da saţiu; dar fiindcă-s pline toate paginile urzite pentru acest al doilea cîntec, nu mă mai lasă-nainte frîul artei» (v. 133-141). Matelda l-a îndemnat şi pe Staţiu să-i urmeze. Din păcate autorul nu poate să ne descrie ceremonialul de îmbăiere în Eunoe, pentru că întinderea celei de-a doua părţi a poemului său a ajuns la sfîrşit. Exigenţele de armonie îl constrîng să-şi încheie expunerea. “Prezenţa lui Staţiu a fost pînă acum subînţeleasă, sau doar schiţată (XXXII, 29). El nu mai are de fapt nici un rol, în acest fragment al poemului. Acum Matelda îl ia de mînă pe Dante, iar lui Staţiu îi face doar semn să-l urmeze, indicîndu-i că şi el trebuie să treacă prin ritualul sorbirii din Eunoe, dar nu mai are nevoie să fie condus ca un copilaş” (Chiavacci Leonardi). “În acest moment Dante simte nevoia să i se adreseze cititorului, în încercarea de a-l implica pe de o parte în înţelegerea bucuriei resimţite prin purificarea ce face din el un om deplin reînnoit, pe de altă parte în observaţia că îi este imposibil să continue, avînd în vedere condiţia intransigentă, pe care şi-a stabilit-o, de a respecta dimensiunile cîntului” (T. Di Salvo). “Cantica: este cuvîntul ales de Dante pentru a denumi cele trei părţi ale poemului său. În Inf. XX, 3 el a folosit termenul canzone, dar pe urmă a preferat mai specificul cantica, folosit aici precum şi în secţiunea fără îndoială autentică din Epistola către Cangrande (Ep. XIII, 11)” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxiii_25

«Am revenit de la prea sfînta undă refăcut, ca plantele noi înnoite cu nouă frunză, curat şi gata de-a urca la stele» (v. 142-145). Dante s-a întors de la undele rîului Eunoe complet înnoit, ca natura ce-şi redobîndeşte frunzele primăvara, şi astfel purificat s-a pregătit să se înalţe spre stele. “Comparaţia cu natura – care primăvara acoperă copacii cu frunze şi îşi reîncepe itinerariul anual, care parcurge din nou, cu o prospeţime recîştigată şi o nouă vitalitate, existenţa – exprimă în mod limpede starea sufletească prin care poetul se dispune pentru zborul la ceruri. Şi el, asemeni copacilor, îşi redobîndeşte puritatea originară, limpezimea prin care în tinereţe, cu ajutorul Beatricei, a contemplat destinul religios al omului. Pentru această prospeţime redobîndită, pentru această redescoperire a propriei virginităţi spirituale stau mărturie cele trei cuvinte cu aceeaşi rădăcină: nov- (novelle, rinovellate, novella), de parcă, prin repetarea termenului, poetul ar vrea să-i confere o valoare semantică mai intensă şi evidentă” (T. Di Salvo). “Stelle: este ultimul cuvînt din fiecare cantică, pentru a scoate în evidenţă, prin intermediul referinţei cereşti, că destinul omului este mereu şi doar acela al cuceririi drumului la ceruri, al găsirii lui Dumnezeu” (T. Di Salvo).

[Explicit secunda pars Comedie Dantis Alagherii in qua tractatum est de Purgatorio]

stelle

Advertisements