Intrarea în Paradis (1)

by Laszlo Alexandru

codice_fiorentino3

Elogiu adus Creatorului. Invocaţia către Apollo, zeul poeziei, pentru obţinerea inspiraţiei poetice necesare. Începe ascensiunea către prima sferă. Dante e plin de curiozitate şi Beatrice îi dă explicaţii despre ordinea lucrurilor din univers.

pd_i_1

«Gloria celui ce toate le mişcă prin univers pătrunde şi sclipeşte mai mult pe o parte şi mai puţin pe alta. În cerul mai plin de lumina lui am fost şi-am văzut lucruri pe care să le spună nu ştie şi nu poate cel ce de sus pogoară» (v. 1-6). Lumina, care e semnul gloriei lui Dumnezeu (ce pune în mişcare toate obiectele din univers), se răspîndeşte în mod diferit. Călătorul a ajuns chiar pînă în ultimul cer, în Empireu, care e cel mai luminat dintre toate. Acolo a văzut lucruri ce nu pot fi descrise, după întoarcerea pe pămînt. “«Introducerea» celei de-a treia cantice porneşte – spre deosebire de cea din Infern şi din Purgatoriu, în care Dante pusese în prim-plan persoana sa – cu imaginea maiestuoasă a unui Dumnezeu care conduce universul, ca motor suprem, imprimîndu-i (pătrunde) fiecărei realităţi create o viaţă specifică şi manifestîndu-se, în intervenţia sa, nu ca o putere dominatoare, acţionînd cu răceală, ci ca o lumină (sclipeşte), care ajunge plină de iubire în străfundurile creaturilor sale. Simfonia luminii, cu care Dante şi-a obişnuit cititorul în Paradisul Pămîntesc, încă mai prezenta o trăsătură fizică, îşi avea rădăcinile într-o experienţă pămîntească normală, pe cînd aici devine, deja din primele versuri ale Paradisului, unul din atributele principale ale lui Dumnezeu şi singurul mijloc potrivit, după afirmaţia punctuală a lui Busnelli, de-a exprima «în mod vizual» lumea spiritului şi treptata scufundare a creaturii umane în viaţa divină. În scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Cangrande della Scala, seniorul Veronei, pentru a-i dedica Paradisul, Poetul a avut grijă să precizeze semnificaţia acestor prime versuri, examinînd verbele pătrunde şi sclipeşte. «Divinus radius» pătrunde «quantum ad essentiam», în sensul că orice fiinţă creată derivă – direct sau indirect – de la Dumnezeu şi de la El primeşte lumina care îi justifică şi îi luminează existenţa, şi sclipeşte «quantum ad esse», în sensul că această rază este mai activă la fiinţele create de Dumnezeu printr-un act direct (îngerii, cerurile, sufletul raţional al omului) şi mai puţin la cele (animale şi vegetale) create printr-un act indirect, prin intermediul agenţilor secundari (XIII, 64)” (E.A. Panaitescu). “Cosmologia lui Dante este cea a scolasticii, care şi-a însuşit doctrina ptolomeico-aristotelică: pămîntul ocupă centrul universului şi în jurul lui se rotesc nouă ceruri (Luna, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn, Cerul Înstelat, Cerul Cristalin sau Primul Mobil). Acestea din urmă, de natură materială, sînt înconjurate de cerul Empireu, care e pură lumină (Paradis XXX, 39) şi unde se află Dumnezeu. Empireul, în plus, este perfect nemişcat, pentru că şi-a obţinut deplina mulţumire în viziunea perpetuă a divinităţii (cf. v. 122), în timp ce toate lucrurile create tind, într-o mişcare continuă, să se apropie de Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). “Din terţină se deduc cîteva motive esenţiale pentru înţelegerea concepţiei danteşti: 1) Paradisul este ţinutul luminii, semn al fericirii şi al spiritualităţii (în antiteză cu lumea lipsită de lumină, care e legată de păcat şi imperfecţiune), dar şi al puterii şi slavei lui Dumnezeu, care se afirmă plenar în ţinutul fericirii, se răspîndeşte în tot universul, nu doar luminîndu-l, ci pătrunzînd acolo şi imprimînd fiecărui lucru tendinţa de-a se împlini şi prin urmare de a realiza voinţa divină; 2) Dumnezeu este motorul fiecărui lucru, cauza primă a creaţiei: nu există mişcare de transformare, de împletire, de iubire care să nu provină de la Dumnezeu. Aşadar lumea, în această concepţie totalizatoare, se dezvăluie a fi o sferă. Din centrul ei, de la Dumnezeu, dobîndesc sens, formă şi justificare lucrurile, toate fiinţele, viaţa morală, religia, arta. El este unitatea de măsură a tuturor, a ceea ce considerăm pozitiv şi opusul său; 3) fiinţele, oamenii, nu au o perfecţiune sau o imperfecţiune autonomă: sînt perfecţi sau imperfecţi în funcţie de semnul întipărit de Dumnezeu asupra lor în actul creaţiei. Acest semn reprezintă modul lor de-a fi şi de-a se mişca prin univers, conform ritmului şi legilor datorate Creatorului. De aici provine concepţia ierarhică, proprie lui Dante şi culturii medievale. Universul trebuie văzut ca o piramidă, făcută din trepte infinite, pe care se dispun toate creaturile şi caracterizează momentele de urcare şi coborîre ale unei puteri unice, aflate în vîrf, dar care marchează cu trăsăturile ei fiecare treaptă, fiecare creatură. Creaturile îi receptează voinţa, se supun ordinii voite şi stabilite de ea. Se produce o nesfîrşită osmoză între Dumnezeu şi creaturi: de la Dumnezeu pornesc viaţa, tendinţele, perspectiva; creaturile se înalţă şi se sublimează prin întoarcerea la Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Pentru Dante, călătoria în Paradis pare să se compună ca un moment de viziune mistică, din a cărei experienţă îi rămîn călătorului extraordinar numai bucăţi şi fragmente, ce nu pot fi reconstituite unitar” (T. Di Salvo).

pd_i_2

«căci apropiindu-se de dorinţa sa, mintea ni se scufundă-n ea pe-atîta că-n urma sa memoria nu poate umbla. Dar cîte din sfînta împărăţie în mintea mea am putut păstra vor sta acum în materia cîntului meu» (v. 7-12). Intelectul uman, cînd se apropie de Dumnezeu, care e ţelul suprem, se risipeşte astfel încît îşi pierde memoria. Totuşi fragmentele care încă mai durează în amintirea poetului vor constitui subiectul celei de-a treia părţi a poemului său. “Versurile 5-9 au rolul de a-l introduce pe cititor în dimensiunea spirituală schimbată a celei de-a treia cantice, unde Dante va trăi o experienţă religioasă, cu caracter mistic. După ce-a depăşit formele unei existenţe normale şi a lăsat în urmă limitele puse oricărei cunoaşteri omeneşti, Poetul se apropie şi pătrunde în viaţa trinitară, percepîndu-l pe Dumnezeu şi unindu-se cu El într-un elan sublim de iubire, în care creatura îşi pierde cunoaşterea de sine, ocupată şi dominată de prezenţa divinităţii. O ulterioară mărturie a faptului că Dante vorbeşte despre «excessus mentis», despre «ieşirea din sine» proprie misticilor se poate găsi în trimiterea (v. 73-75) la pasajul din Sfîntul Pavel, unde apostolul dezvăluie că a fost răpit în al treilea cer (Paradisul) şi a auzit «cuvinte cari nu se pot spune şi pe cari nu-i este îngăduit unui om să le rostească» (II Corinteni 12, 2-4). Alături de aceasta şi de alte mărturii din Vechiul şi Noul Testament, trebuie să amintim că, în Evul Mediu, literatura mistică latină se mîndrea cu nume ca Sfîntul Bernard, Sfîntul Bonaventura, Sfîntul Richard of Saint Victor, care continuă şi dezvoltă filonul mistic al literaturii patristice latine. «Viziunea» este termenul prin care în Comedie de obicei se defineşte, şi prin el se subliniază «valoarea de adevăr absolut, pe care scriitorul i-o atribuie materiei sale: adevăr asigurat, cît priveşte obligaţia practică, de fermitatea ideologiei; cît priveşte concepţia generală a temei, de credinţa religioasă, care îi permite să-i confere experienţei din lumea cealaltă o deplinătate reală, prin nimic inferioară şi diferită celei cu care primeşte datele experienţei pămînteşti; şi cît priveşte în fine detaliile, de amploarea şi minuţia elementelor extrase dintr-un patrimoniu cultural, retrăit în mod unitar, în componentele sale clasice şi medievale» (Sapegno). Limitat la Paradis, acest termen are o accepţiune încă mai profundă, fiindcă ne confruntăm cu o «viziune» a divinului, ce pune stăpînire asupra umanului. De aici grija Poetului de a ne avertiza, încă de la început, că tot ce descrie este doar o încercare de a exprima ceea ce, prin natura sa, este inexprimabil (am văzut lucruri pe care să le spună nu ştie şi nu poate cel ce de sus pogoară); de fapt capacitatea de exprimare este inadecvată pentru aceste înălţimi ale gîndirii (cf. Convivio III, III, 15; Vita Nova XXI), iar memoria – care este capacitatea cea mai limitată, pe plan intelectual – nu e în măsură să reţină perfect toate cîte creatura le-a văzut şi le-a simţit în clipa unirii mistice cu Dumnezeu (Epistola XIII, 78 şi 83-84). La dificultatea traducerii termenului trasumanar (v. 70) în termenii sensibili şi raţionali ai limbajului, Dante va reveni frecvent de-a lungul celei de-a treia cantice: să subliniezi efortul continuu de-a concretiza o experienţă situată deasupra oricărei experienţe omeneşti (Epistola XIII, 78) este datoria pe care critica, din perioada romantică încoace, şi-a propus-o ca fiind fundamentală” (E.A. Panaitescu). “Ne aflăm în prezenţa unuia din cele mai importante filoane ale culturii medievale: cel legat de aserţiunea că Dumnezeu nu poate fi deplin perceput pe cale raţională şi că viziunea lui Dumnezeu îi este hărăzită omului doar pe cale mistică, prin intermediul contemplaţiei: mintea atunci se desparte cumva de trup, îi depăşeşte limitele, iese în afara lui şi, răpită de Dumnezeu, se eliberează de orice raport cu lucrurile, se lasă absorbită de divinitate: se încheie şi funcţia memoriei, care nu poate înregistra o experienţă ce depăşeşte facultăţile umane. După viziunea mistică, după «extaz», «cînd ne întoarcem în noi», scria misticul Richard of Saint Victor, «nu putem nicicum să ne readucem în memorie obiectul viziunii noastre, cel puţin nu cu acea limpezime cu care l-am văzut atunci». Remarcaţi încă de-acum acest filon mistic, ce va fi prezent de fiecare dată cînd, în călătoria sa, poetul va spune că s-a pomenit în faţa unor spectacole, fenomene de nedescris, de neexprimat (aşa zis inefabile), care ne depăşesc, fiindcă nu avem instrumentul lingvistic proporţional, trebuie să ne slujim de cuvinte aproximative sau să renunţăm a le exprima. În mod concret, pe planul expresiei efective, Dumnezeu nu poate fi descris direct de un artist, ci doar în termeni limitativi şi deformanţi. Se poate apropia de el doar muzicianul, a cărui activitate expresivă are ceva inefabil şi nedefinit. Dante nu-l reprezintă (şi n-ar putea) pe Dumnezeu, aşa cum este obiectiv: ci aşa cum i se pare lui că este, deci pe cale indirectă, prin ceea ce poetul simte, percepe, prin emoţiile şi chiar suferinţele pe care le înfruntă, în tentativa dificilă şi intens trăită de apropiere, în această încercare de-a spune despre divinitate, prin cuvintele rostite despre el însuşi, despre propria lui tensiune vie, despre propria sa insuficienţă: aşadar interiorizîndu-l şi subiectivizîndu-l” (T. Di Salvo).

pd_i_3

«Vai, bunule Apollo, pentru ultima zidire fă-mă atare vas al virtuţii tale, cum ceri spre a dărui rîvnitul laur. Pînă aici mi-a fost de-ajuns un vîrf de Parnas; de-acum de ambele am nevoie pentru arena rămasă. Pătrunde-mi în piept şi mă inspiră, cum pe Marsias l-ai tras din teaca membrelor sale» (v. 13-21). În dificila misiune ce-l aşteaptă, Dante invocă ajutorul zeului poeziei, care dăruieşte anevoios laurii gloriei artistice. În descrierea Infernului şi a Purgatoriului, i-a fost de-ajuns talentul, obţinut cu sprijinul Muzelor (situate pe Helicon, unul din vîrfurile Muntelui Parnas). De-acum însă talentul va trebui însoţit de ştiinţa teologică, de Apollo (care se situează pe Kirra, celălalt vîrf al Muntelui Parnas), pentru a se menţine în arena luptei poetice. Apollo trebuie să-l umple pe Dante de întreaga sa forţă, folosită odinioară în confruntarea cu Marsias, pe care l-a învins şi l-a spintecat, smulgîndu-l din învelişul său de piele. “După ce s-a terminat «introducerea», începe «invocaţia», care se va prelungi pînă la versul 36. Poetul, după regulile retorice codificate de o lungă tradiţie, ce-şi are originea în epica clasică, cere intervenţia divinităţilor protectoare ale poeziei pentru ultima zidire care încheie poemul sacru, reprezentîndu-i şi culmea artistică. Apollo era considerat, în Antichitate, ghidul şi inspiratorul poeţilor care, în semn de recunoştinţă pentru măreţia lor, erau încununaţi cu lauri. Aceştia sînt rîvniţi de poeţi, care îi consideră ţinta cea mai dorită, şi de Apollo, fiindcă în laur a fost transformată Dafne, nimfa de care zeul s-a îndrăgostit (cf. Ovidiu, Metamorfoze I, 42 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “În Infern (II, 7; XXXII, 10) şi în Purgatoriu (I, 9; XXIX, 40-41) a fost suficient ajutorul muzelor, reprezentînd ştiinţele umane şi toate mijloacele tehnice necesare pentru compoziţia poetică, pe cînd Apollo este simbolul poeziei înseşi, inspirată direct de zeu în inima poetului. Muzele îşi aveau sălaşul pe Helicon, una din crestele Muntelui Parnas, iar cealaltă, Kirra, era ocupată de Apollo. Prima creastă, în plus, reprezenta filosofia, ştiinţă referitoare la lucrurile omeneşti, a doua, teologia, ştiinţă referitoare la realităţile divine. De aceea Apollo, «pe lîngă convenţia literară, este în mod figurat Dumnezeu» (Mattalia), căruia poetul îi cere sprijinul. Aringo (arena) era termenul care indica spaţiul unde sportivii se întreceau în luptă şi alergare şi, prin extindere, competiţia însăşi” (E.A. Panaitescu). “Marsias a îndăznit să-l provoace pe Apollo la un concurs muzical, cu condiţia ca învingătorul să poată face tot ce vrea cu învinsul. După ce-a fost înfrînt, zeul l-a legat pe satir de un copac şi l-a jupuit de piele (Ovidiu, Metamorfoze VI, 382-400)” (E.A. Panaitescu).

scuola_fiorentina

Advertisements