Intrarea în Paradis (2)

by Laszlo Alexandru

codice_fiorentino2

pd_i_4

«Oh, divină virtute, de mi te oferi încît umbra fericitului tărîm, imprimată în mintea mea s-o arăt, mă vei vedea venit la lemnu-ţi îndrăgit şi încununat cu acele frunze, de care subiectul şi cu tine mă veţi face demn» (v. 22-27). Dante îşi îndreaptă apoi rugăminţile către harul divin, care dacă îl va ajuta să redea în poezie fie şi doar o parte din Paradisul pe care l-a văzut, îi va aduce răsplata gloriei artistice, prin frunzele de laur de care se va face demn. “Dacă harul divin îl va ajuta să transfere în poezie chiar şi o mică parte din ce-a văzut în Paradis, el va fi public recunoscut ca poet şi îşi va îndeplini datoria morală şi religioasă de-a fi reafirmat valorile creştine. Se clarifică încă o dată că scopul călătoriei este cel de a-l readuce pe Dumnezeu în conştiinţa oamenilor: instrumentul nobil al acestei acţiuni este poezia, care aici echivalează cu activitatea pe care, în alte domenii şi momente, o pot desfăşura cruciada sau teologia” (T. Di Salvo).

pd_i_5

«Atît de rar o culegem, tată, pentru a triumfa cezarul sau poetul, din vina şi ocara poftelor omeneşti, încît frunza de laur ar trebui să bucure vesela zeitate delfică, dacă vreunul de ea se însetează» (v. 28-33). În vremurile păcătoase, ce împiedică marile fapte politice sau artistice, laurii gloriei sînt deja foarte greu de obţinut, de către vreun împărat sau vreun poet. “Dorinţa aprinsă de-a merita cununa de lauri (peneia: fiindcă Dafne era fiica rîului Peneus) ar trebui să-l bucure pe Apollo (zeul care la Delfi avea parte de un cult deosebit), pentru că deja puţini aspiră la asta, într-o lume care nu se mai conduce după idealurile înalte. După introducerea de amploare cosmică, în care sufletul s-a deschis către o nouă viaţă, pesimismul Poetului – de fiecare dată prezent, cînd privirea lui scrutătoare se apleacă asupra realităţilor pămînteşti şi, de acolo, le izolează pe cele din vremea sa – revine abia sugerat în terţinele 28 şi 31, dar un vers, de concizia unui epigraf, îi reaprinde speranţa: mica scînteie dă flacără mare. «Gîndindu-se la cei mai buni care l-ar putea urma, Dante nu simulează falsa umilinţă, ci arată că este conştient de puterea lui de însufleţire, pe lîngă cea de poet, şi că mai are încă acel simţ al limitei (poate…) pe care foarte înalta concepţie despre artă îl face s-o resimtă, chiar şi în faţa unor opere ca a sa» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

pd_i_6

«Mica scînteie dă flacără mare: poate că-n urma mea voci mai iscusite se vor ruga la Kirra de răspuns. Răsare din guri diverse pentru muritori lumina lumii; dar acolo unde patru cercuri şi trei cruci împleteşte, spre mai bună cale şi mai blîndă stea, se iveşte unită, iar ceara lumească o înmoaie şi-o imprimă» (v. 34-42). Chiar şi scînteia mică poate stîrni incendiul. Dante speră că alţi poeţi îi vor călca pe urme şi, cu ajutorul zeului Apollo, vor fi mai îndemînatici în această materie artistică. Apoi, revenind la firul acţiunii, autorul fixează momentul de început al explorării Paradisului: soarele (lumina lumii) apare de obicei în diverse puncte ale orizontului, în funcţie de anotimp. Aici însă apare în locul unde patru cercuri intersectate formează trei cruci la linia orizontului. Momentul calendaristic e favorabil, căci ne aflăm în zodia Berbecului. “E modestă, spune Dante, contribuţia mea pe plan poetic, dar e intensă, convinsă şi serioasă implicarea mea în subiectul mîntuirii societăţii: dacă nu voi atinge acest scop datorită nepriceperii mele, exemplul meu va putea fi fructificat de alţi poeţi, mai dotaţi şi mai convingători, care vor duce la perfecţiune opera de-a pune în circulaţie divinitatea în rîndul societăţii omeneşti” (T. Di Salvo). “După prolog, Poetul precizează, cum s-a întîmplat deja în cîntul I din Purgatoriu, momentul în care îşi începe călătoria în Paradis, revenind asupra apariţiei transfiguratoare a luminii, cu care s-a deschis a treia cantică. (…) Aşadar călătoria începe sub cele mai favorabile auspicii. Comentatorii vechi au explicat alegoric versul 39, susţinînd că cele patru cercuri sînt simbolul celor patru virtuţi cardinale, iar cele trei cruci reprezintă cele trei virtuţi teologale, a căror unire predispune sufletul să primească mîntuirea venită de la Dumnezeu (care e indicat adeseori de Poet cu metafora soarelui)” (E.A. Panaitescu).

pd_i_7

«Făcuse aproape dimineaţă dincolo şi seară dincoace izvorul, şi toată era albită emisfera, iar cealaltă era neagră» (v. 43-45). Sînt marcate alternanţele zi-noapte în cele două emisfere pămînteşti. “Aşadar era amiază în Purgatoriu şi miezul nopţii la polul opus, în Ierusalim, fiindcă diferenţa de timp dintre cele doi poli opuşi era de douăsprezece ore” (T. Di Salvo). “Şi ora este în mod deosebit favorabilă, fiindcă este amiază, «cea mai nobilă din toată ziua» (Convivio IV, XXIII, 15), nu numai fiindcă e mai luminoasă, ci pentru că este ora la care a murit Cristos, care prin sacrificiul său i-a deschis omenirii calea spre mîntuire. (…) Unii interpreţi, în schimb, afirmă că Dante aici face aluzie la zorii zilei. Dar nu avem nici un motiv să credem că Poetul, ajuns la Lete şi Eunoe la amiază (cf. Purgatoriu XXXIII, 103-104), s-a oprit optsprezece ore în Paradisul Pămîntesc, pentru a aştepta venirea zilei următoare. Dante şi Beatrice stau întorşi către răsărit şi, aflîndu-se în emisfera australă, văd soarele în stînga lor, pe cînd în emisfera noastră ar fi la dreapta” (E.A. Panaitescu). “Ca de obicei, ora se măsoară după soare (lumina lumii, v. 38). În Infern pornirea are loc seara (II, 1-3), ceasul de tristeţe, în Purgatoriu în zori (I, 19-21), ceasul de speranţă, în Paradis la amiază, ceasul împlinirii” (Chiavacci Leonardi).

codice_fiorentino

Advertisements