Intrarea în Paradis (5)

by Laszlo Alexandru

pd_i_13

«Cînd roata eternizată de tine-n dorinţă spre ea mi-a atras atenţia, cu armonia ce-o împarţi şi-o răsfrîngi, mi-a apărut atîta cer aprins de flacăra soarelui, că-n veci ploaia sau rîul n-au făcut aşa un lac întins. Sunetul nou şi lumina vastă să aflu pricina lor mi-au aprins un dor nemaisimţit cu atîta ascuţime» (v. 76-84). Atunci cînd rotirea sferelor cereşti – pe care Dumnezeu o face să dureze în eternitate – i-a captat călătorului atenţia, cu sunetul armonios pe care divinitatea îl potriveşte, lui Dante i-a apărut sub ochi o mare parte a cerului, înflăcărată de razele soarelui, cum niciodată apele curgătoare n-au alcătuit asemenea lac. Muzica armonioasă şi lumina copleşitoare l-au umplut pe Dante de o nemaiîntîlnită dorinţă de-a le cunoaşte cauza. “Mişcarea cerurilor depinde de dorinţa lor de-a se contopi cu Dumnezeu, după cum Dante însuşi afirmă despre al nouălea cerc, Primul Mobil: acesta, înconjurat de Empireu, unde stă Dumnezeu, se mişcă din cauza «dorinţei prea fierbinţi din toate părţile sale… de-a se contopi cu fiecare parte din acel prea divin cer liniştit» (Convivio II, III, 9). Rotirea cerurilor în jurul luminii supreme a Domnului produce un sunet armonios, a cărui existenţă a fost susţinută de Pitagora, celebrul filosof grec din sec. al VI-lea î.C. Teoria sa, după ce a fost acceptată de Platon, a fost respinsă de Aristotel şi, pe urmele acestuia, de toată gîndirea tomistă medievală. Dante, în schimb, acceptă afirmaţia pitagoreico-platoniciană, preluînd-o de la scriitorii latini (Cicero în Somnium Scipionis şi Macrobius), din literatura patristică occidentală şi de la Boetius. Foarte controversată este interpretarea lacului de lumină (v. 79-81): pentru Nardi, el depinde de luminozitatea proprie sferelor cereşti, pentru Lombardi, de faptul că Dante se apropie de sfera focului (dar în cosmologia medievală aceasta nu era luminoasă), pentru Venturi, el ar deriva din lumina Lunii, pentru Torraca, în fine, n-ar fi decît lumina soarelui, care sporeşte şi devine strălucitoare din cauza apropierii” (E.A. Panaitescu). “Expunerea adevărurilor teologice şi ştiinţifice obţinute nu este o paradă de erudiţie, ci o necesitate impusă de concepţia fundamentală, pe care Dante o avea despre natura umană. Să ne gîndim la mesajul din Convivio: fericirea, pentru oameni, constă în desăvîrşirea propriului suflet, iar această perfecţionare este echivalentă cu ştiinţa, cu cunoaşterea… În cucerirea ştiinţei constituie obstacole, spune primul capitol din Convivio, dincolo de obligaţiile familiale sau civile ale individului, situarea lui departe de centrele de studiu şi de oamenii învăţaţi, precum şi mai ales defectele trupului şi ale sufletului, primul fiindcă e imperfect, celălalt fiindcă urmează plăceri vicioase. Dar atunci cînd, în Paradis, trupul este abolit în limitele sale pămînteşti, iar sufletul e pur, Dante ţîşneşte să cucerească nu doar perfecţiunea spirituală, ci şi cunoaşterea, ştiinţa” (U. Bosco).

pd_i_14

«Iar ea, ce vedea ca eu în mine, spre a-mi linişti sufletul zbuciumat, înainte s-o întreb şi-a deschis gura şi-a început: ‘Tu singur te întuneci cu închipuirea falsă, de nu vezi ce-ai vedea dacă ai lua aminte. Tu nu eşti pe pămînt, aşa cum crezi; ci fulger fugit din cuibul lui n-a ţîşnit ca tine, care acum spre el te-ntorci’» (v. 85-93). Beatrice vedea în sufletul lui Dante, fără ca el să se mai exprime prin cuvinte. Aşadar a intervenit cu explicaţiile dorite. L-a dojenit că se păcăleşte singur, fiindcă nu pricepe că s-a desprins deja de pămînt şi zboară prin cer, iute ca fulgerul, dar în sens invers faţă de acela, către Empireul destinat sufletelor neprihănite. “Să reţinem de-acum acest lucru constant: Beatrice vede în sufletul lui Dante şi n-are nevoie ca poetul să exprime ceea ce-l tulbură şi ce doreşte să afle; gîndirea lui, tulburarea lui se reflectă în Dumnezeu, iar în Dumnezeu Beatrice le vede şi ia cunoştinţă de ele. Acest privilegiu îl au toate duhurile fericite” (T. Di Salvo). O echivalare poetică a acestor terţine găsim în traducerea extraordinară a lui George Coşbuc: “Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine, / deschise gura, pîn-a n-o-ntreba, / zbătutul suflet vrînd să mi-l aline, / şi-a zis: – «Prin false-nchipuiri părerea ta / te-orbeşte aşa că-ţi par ca nevăzute / ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta»”.

pd_i_15

«De-am fost de prima îndoială dezbrăcat de scurtele vorbe zîmbite, de alta am fost înlănţuit şi-am zis: ‘Deja mă odihneam în marea uimire; dar acum mă mir că trec prin aceste corpuri uşoare’» (v. 94-99). Dante a scăpat iute de prima sa neînţelegere – legată de muzica armonioasă şi lumina orbitoare –, cu ajutorul puţinelor cuvinte pronunţate de Beatrice zîmbind. Dar o altă nedumerire l-a cuprins: cum de poate să zboare, cu trupul său material, printre corpuri uşoare, ca aerul şi focul? “Fizica medievală împărţea corpurile în «grele» (pămîntul şi apa) şi «uşoare» (aerul şi focul). Primele se supun legii gravităţii, căci de pildă omul «în mod natural preferă să meargă în jos; şi de aceea cînd se mişcă în sus, trupul lui mai mult se oboseşte» (Convivio III, III, 6); cele din a doua categorie, în schimb, tind spre înălţime” (E.A. Panaitescu). “Încă nu ştie că nu şi-a lăsat fireşte trupul pe vîrful muntelui, dar el a devenit materie imponderabilă şi, neavînd greutate, nu e perceput ca o rămăşiţă greoaie a realităţii pămînteşti, deja îndepărtate” (T. Di Salvo).

miniatura_giovanni_di_paolo2

Advertisements