Intrarea în Paradis (7)

by Laszlo Alexandru

pd_i_19

«Acesta poartă focul spre Lună; acesta sufletele muritoare le pune în mişcare; acesta la sine Pămîntul îl strînge şi adună: nu doar creaturile fără pricepere le loveşte săgeata din acest arc, ci şi pe cele cu minte şi iubire» (v. 115-120). Instinctul (care-i împinge pe oameni să se apropie de Dumnezeu) este acela care face focul să se înalţe către sfera sa, situată în jurul Pămîntului. Tot el îndeamnă animalele spre ţelul pe care-l urmăresc. Tot el încheagă Pămîntul roată împrejur (şi coincide astfel cu forţa de gravitaţie). Atît creaturile fără intelect, cît şi cele cu gîndire şi afecţiune, sînt lovite de acest instinct, la fel cum săgeata îşi loveşte fără greş obiectivul. “Aşa cum săgeata, slobozită de bunul arcaş, va lovi ţinta cu siguranţă, nu va mai putea să fie deviată (…), la fel omul, prin voinţa şi ajutorul divin, se îndreaptă sigur spre fericire, dacă nu e deviat de falsa plăcere: ţelul omului este fericirea” (U. Bosco).

pd_i_20

«Providenţa, ce toate le orînduieşte, cu lumina sa împacă mereu cerul în care se roteşte cel cu mai mare grabă; şi acum încolo, spre locul hărăzit, ne poartă virtutea corzii, din care toate se-ndreaptă spre ţinta fericită» (v. 121-126). Divina Providenţă, ce ordonează universul, potoleşte cu lumina sa Empireul, în care se învîrte Primul Mobil, cel mai apropiat cer faţă de Empireu. Iar acum instinctul acela îi împinge pe Dante şi Beatrice tocmai spre Empireu, destinaţie a duhurilor credincioase faţă de normele universale. “Spre Empireu, cerul deplinei, infinitei şi eternei fericiri, se îndreaptă aşadar întreaga omenire şi, dacă se mîntuieşte, ajunge acolo; spre Empireu se îndreaptă acum în zbor Dante. Acela e locul în care îşi află totală împlinire instinctul omenesc, tendinţa umană, naturală, spre punctul iniţial şi final al aventurii, solitare şi colective, a omenirii. Şi Dante nu poate să nu tindă spre el; după ce sufletul s-a eliberat de greutatea trupească şi de toate implicaţiile negative legate de aceasta, după ce sufletul devine hegemon şi prevalează asupra potenţialităţilor trupului, el nu poate să nu zboare, să nu exprime prin intermediul zborului dorinţa de-a se înălţa, de-a ajunge, de-a se integra în divinitate” (T. Di Salvo).

pd_i_21

«Ce-i drept, aşa cum forma nu se potriveşte de multe ori cu intenţia artei, căci materia-i surdă, la fel din drumul drept se-abate uneori creatura, ce are puterea de-a se plia, aşa împinsă, în altă parte» (v. 127-132). La fel cum opera de artă nu se potriveşte adesea cu intenţiile artistului, fiindcă materia primă din care ea se realizează nu se îmbibă de voinţa meşterului, aşa şi omul se îndepărtează uneori de ceruri, fiindcă are puterea (= liberul arbitru) de a-şi schimba traseul. “Această ultimă parte este un răspuns la o obiecţie subînţeleasă: dacă totul se plasează într-o ordine providenţială, infailibilă, care prevede realizarea binelui, cum se explică prezenţa răului în lume? Dacă sîntem condiţionaţi sau măcar conduşi de pofta naturală sau de instinct, în care stă semnul voinţei creatoare şi ordonatoare a lui Dumnezeu, fie n-ar trebui să existe răul, fie n-ar trebui să se mai vorbească despre răspunderea omului. Răspunsul dat de Beatrice este cel al tradiţiei creştine: răul stă în oameni, în care instinctul acţionează conştient şi nu în forme condiţionate: omul posedă o tendinţă originară, însă are şi liberul arbitru, alege aşadar binele sau răul, iar în acest caz se lasă deviat de bunurile pămînteşti, care îl înşală prezentîndu-i-se sub chipul binelui. (…) Astfel eventuala cădere în greşeală nu i se datorează creatorului divin, care este întotdeauna perfect, ci omului care, dacă nu ştie să-şi domine trupul, decade cu uşurinţă şi se dezintegrează” (T. Di Salvo).

codice_fiorentino5

Advertisements