Despre petele din Lună (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_francese

Avertisment către cititori: ei trebuie să urmărească atent sensul vorbelor poetului. Ascensiunea alături de Beatrice în cerul Lunii. Dialog despre motivul petelor din Lună:  ele se datorează nu densităţii variabile a corpurilor, ci virtuţilor diferite cu care acestea au fost înzestrate.

pd_ii_1

«Oh, voi, ce-n barcă mică, dornici de-a asculta, veniţi după nava mea care cîntînd înaintează, întoarceţi-vă pe ţărmurile voastre: nu ieşiţi pe marea largă, fiindcă poate, pierzîndu-vă de mine, v-aţi rătăci» (v. 1-6). Poetul li se adresează direct cititorilor săi. Aceia care l-au urmat pînă aici, prin Infern şi Purgatoriu, trebuie să-i asculte cu multă atenţie mai departe cuvintele şi ideile. “Subiectul a devenit dificil şi impune concentrare: Paradisul este ţinutul Domnului şi cine doreşte să se apropie de El pe deplin şi cu profunzime, cum au făcut alţi scriitori, trebuie să fie înzestrat cu o cultură adecvată: mai ales cu ştiinţa despre Dumnezeu, cu teologia spre care converg, ca părţi ale unităţii religioase şi culturale, toate ştiinţele, atît cele despre om, cît şi cele despre natură. De aici apelul către cititori, cu care se deschide cîntul: nu este uşoară această ultimă parte a călătoriei; nu toţi pot s-o înfrunte şi s-o urmeze, din cauza nepotrivirii culturale. Iar această excludere a celor nepotriviţi nu e dată de selectivitatea aristocrată, ci i se datorează dificultăţii obiective a temei. (…) Dincolo de metaforă, sensul prozastic al primelor două versuri este următorul: pînă acum, călătoria mea s-a bazat, cum o spune limpede faptul că mi-a fost călăuză Virgiliu, simbol al raţiunii umane, pe elemente, forţe, idei care le sînt accesibile tuturor oamenilor şi care se rezolvă prin folosirea limpede a gîndirii (sau a filosofiei şi a eticii). De-acum subiectul meu pretinde o nouă călăuză, Beatrice, adică teologia şi aşadar pregătirea culturală legată de aceasta. Cei care în călătorie m-au urmat pe o barcă mică, adică avînd o slabă pregătire doctrinară şi, împinşi de dorinţa de-a cunoaşte, ar vrea acum să mă urmeze în această parte a călătoriei, foarte complexă, să nu pornească pe un drum în care este necesară înzestrarea culturală. Iar prin aceasta Dante nu-i exclude de la mîntuire pe oamenii mai puţin educaţi decît el sau care nu sînt la nivelul său. Îi exclude de la lectura canticei. Aşadar pe de o parte confirmă că Paradisul – Paradisul său – este poezie făcută din cultură şi ştiinţă, prin urmare e dificilă şi complexă, pe de altă parte îi rămîne credincios poeticii stilnoviste, care li se adresa cititorilor înzestraţi cu fineţe, nobleţe şi cultură superioară. Repetăm: nu e vorba despre o izolare religioasă, ci de revendicarea unei aristocraţii retorico-literare, sprijinite pe o aristocraţie filosofico-teologică” (T. Di Salvo).

pd_ii_2

«Apa ce-o încerc e neumblată: Minerva îmi suflă şi mă conduce Apollo, şi nouă Muze îmi arată Ursa. Dar voi, cei puţini, care v-aţi îndreptat spinarea din timp la pîinea îngerilor, din care trăieşti aici, dar fără a te sătura» (v. 7-12). Marea pe care poetul vrea să pornească n-a mai fost străbătută de alţii. Zeiţa înţelepciunii, Minerva, îi este favorabilă şi îi suflă în pînzele corabiei. Zeul poeziei, Apollo, îl îndrumă. Muzele care-i inspiră pe artişti îi arată traseul, indicîndu-i stelele de pe cer. “După invocaţia către Apollo şi Muze din primul cînt (v. 13-18) – în care mîndria pentru complexitatea materiei tratate se însoţea cu trepidaţie şi umilinţă pentru conştiinţa propriilor puteri limitate – avertismentul către cititori, la începutul celui de-al doilea cînt, pune cu hotărîre accentul pe caracterul transcendent al subiectului (o mare largă) şi al inspiraţiei (ea cîntînd înaintează pe o apă care e neumblată), precum şi pe sublima singurătate în care se află Poetul, care deschide brazda pe marea întinsă (iar latinismul expresiei alto sale subliniază caracterul aristocrat al poeziei din a treia cantică). Este vorba desigur de «mîndria propriei «iscusinţe» de poet, dar şi de exaltarea credinciosului, ce are convingerea mesianică de-a fi profetul desemnat de Dumnezeu să-i lumineze pe muritorii de rînd. Călătoria dificilă în care porneşte el acum reaminteşte imaginea navigaţiei care, deja apărută la începutul Purgatoriului (I, 1-3), aici dobîndeşte cea mai înaltă forţă expresivă, conferind o consistenţă dramatică îndrăznelii ideale cu care Poetul se lansează cu fantezia acolo unde se simte îngrozitor de singur între oameni…» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Spunînd că niciodată alţi poeţi înainte de el n-au înfruntat reprezentarea poetică a Paradisului, Dante ştia că, deja cu cîteva decenii mai devreme, atît Giacomino da Verona, cît şi Bonvesin de la Riva scriseseră poeme despre Paradis. Ceea ce revendica el ca element nou, original, nu era tema ca atare, ci tema recompusă în cadrul culturii teologice şi filosofice. Aşa cum o confirmă în următoarele două versuri: în compoziţie a fost călăuzit de Minerva, adică de înţelepciune, care se determină ca filosofie şi teologie, ajutată de Apollo, de inspiraţia poetică însoţită de Muze, adică ansamblul intervenţiilor retorice, de tehnică literară, cu figurile de stil, metaforele etc. care sînt elemente specifice ale activităţii poetice şi care ne fac să vorbim de o artă distinctă, dar nu opusă faţă de teologie sau filosofie” (T. Di Salvo).

pd_ii_3

«cu adevărat puteţi porni nava pe marea largă, urmînd brazda mea de apă ce-apoi se reaşază. Eroii ce-au trecut spre Colchida nu s-au mirat cum voi veţi face, cînd l-au văzut pe Iason bouar. Setea înnăscută şi eternă după ţinutul zeiesc în formă ne purta cu iuţeală, aproape cum cerul îl vedeţi» (v. 13-21). Puţinii cititori care, încă din tinereţe, s-au dedicat lecturilor pentru a cerceta ştiinţa divină (pîinea îngerilor), cu care ne hrănim pe pămînt, fără a ne sătura vreodată, vor putea veni pe urmele poetului, în a treia parte a poemului său. Navigatorii porniţi în căutarea Lînei de Aur, care au străbătut ţinuturi necunoscute şi l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, apucîndu-se de muncile cîmpului, au avut parte de surprize mai mici decît cele care îi aşteaptă pe cititorii Paradisului. Dorinţa fierbinte, înnăscută, de-a ajunge în Empireu, ţinutul care-şi primeşte forma de la Dumnezeu, îi împingea pe cei doi călători cu viteza cu care şi cerurile se rotesc. “Pentru a încheia această nouă introducere, pe care nu întîmplător Sanesi o defineşte «triumfală», «i se prezintă lui Dante, spontan, nu ca o rece reminiscenţă erudită, ci ca o amintire aproape necesară a unei fapte eroice retrăite de Poet cu intimă fervoare şi aprinsă pasiune» (Sanesi) faimosul mit al Argonauţilor. Ei, pentru a obţine Lîna de Aur, s-au îndreptat din Grecia spre Colchida. Ajunşi aici, l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, transformîndu-se, pentru a duce la bun sfîrşit încercarea, în ţăran, arînd cîmpul cu boii care azvîrleau flăcări pe nări şi semănînd acolo dinţi de şarpe, din care se iveau oameni înarmaţi (Ovidiu, Metamorfoze VII, 100 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Aici se încheie aşa-numita a doua introducere la Paradis, desigur mai vibrantă decît prima, de parcă doar acum ar fi înţeles poetul dificultatea exaltantă a drumului de străbătut” (T. Di Salvo).

miniatura_italiana

Advertisements