Despre petele din Lună (2)

by Laszlo Alexandru

pd_ii_4

«Beatrice în sus şi eu la ea priveam; şi poate cît timp săgeata loveşte şi zboară şi de arc se desface, m-am pomenit ajuns unde minune mi-a atras chipul; şi aceea cui grija mea nu-i putea fi ascunsă» (v. 22-27). Beatrice fixa intens razele soarelui, iar Dante o privea pe ea. Cu viteza săgeţii în zbor, cei doi s-au pomenit în primul cer, unde un lucru minunat i-a atras atenţia eroului. “Dante a ajuns deja în cerul Lunii, primul dintre cele nouă ceruri care constituie sistemul planetar şi stelele ce se rotesc în jurul Pămîntului, pe care poetul trebuie să le traverseze înainte de-a ajunge în Empireu. De această trecere, ca şi de zborul din Paradisul Pămîntesc la Lună, el nu-şi dă seama: lumina mai intensă pe care o întîlneşte va fi dovada înaintării. Multe fenomene din Paradis ies de sub determinările spaţio-temporale proprii de pe Pămînt şi care sînt parametri de evaluare ai omului. În Paradis, unde totul este etern şi totul este în afara spaţiului, acei parametri sînt complet inutili. Să observăm că trecerea se rezolvă printr-o intensificare a luminii, unde se precizează, în termeni destul de concreţi, sensul de fericire sporită de care e cuprins duhul ce urcă. Iar revelaţia fizic situabilă a trecerii şi apoi a ajungerii în al nouălea cer este dată de Beatrice, care străluceşte de o nouă lumină, mai puternică, încît Dante nu prea mai reuşeşte s-o privească. Înaintarea şi următorul salt fizic al lui Dante sînt marcate de asemeni, tot pe plan luminos, de lumina mai intensă a planetei la care ajung cei doi. Poetul n-ar vrea să-i confere acestei treceri o reprezentare fizică şi de aceea se lasă pe seama luminii, a ochilor, a vederii, cel mai imaterial dintre simţurile noastre” (T. Di Salvo). “Şi poate cît timp…: acţiunea e descrisă în sens invers, începînd de la sfîrşitul ei: săgeata loveşte, adică ajunge la ţintă, zboară, parcurge spaţiul intermediar, se desface, adică se desprinde, se eliberează din arc (…). Este un exemplu de hysteron proteron, figură retorică prin care se prezintă o acţiune, spunîndu-se mai întîi ceea ce, de fapt, se întîmplă pe urmă. Efectul obţinut este al unei repeziciuni fulgerătoare: m-am pomenit ajuns chiar înainte de-a fi pornit (vezi o prezenţă asemănătoare a acestei figuri la XXII, 109-111)” (Chiavacci Leonardi).

pd_ii_5

«întoarsă spre mine, fericită pe cît de frumoasă, ‘Îndreaptă-ţi mintea spre Domnul cu mulţumire’, mi-a spus, ‘că ne-a unit cu prima stea’. Îmi părea că un nor ne-acoperă, luminos, dens, greu şi curat, ca diamantul rănit de soare» (v. 28-33). Beatrice, căreia nici o îngrijorare a lui Dante nu-i putea fi ascunsă, s-a răsucit spre el, frumoasă şi fericită, îndemnîndu-l să se gîndească recunoscător la Dumnezeu, care i-a ajutat să ajungă în primul cer. Călătorul avea impresia că sînt înfăşuraţi într-un nor gros, compact, plin de lumină şi lipsit de pete, ca un diamant lovit de razele soarelui. “Fericită pe cît de frumoasă: echivalenţa dintre frumuseţea exterioară, vizibilă, şi fericirea, mulţumirea interioară, va fi aspectul fundamental în toată reprezentarea Paradisului. Şi, cum vom vedea îndată, cea de-a doua e tocmai cauza celei dintîi” (Chiavacci Leonardi). “Să notăm încă de acum că pentru Dante steaua şi planeta sînt echivalente: nu vedea nici o deosebire între ele. Cele nouă planete sau stele, care se rotesc în jurul Pămîntului, după sistemul ptolomeic, pe care Dante îl acceptă, sînt sfere luminoase, construite dintr-o materie diafană, numită a cincea esenţă, întrucît este diferită de cele patru elemente sau esenţe fundamentale (pămînt, aer, foc, apă): mişcarea le este imprimată tuturor de către Primul Mobil, al nouălea cer. Al zecelea cer, nemişcat şi infinit, este Empireul care cuprinde tot universul” (T. Di Salvo).

pd_ii_6

«În sînul ei eterna margaretă ne-a cuprins, cum apa se îmbibă cu raza de lumină şi rămîne cu ea unită. De eram trup, aici nu se pricepe cum o dimensiune pe alta a primit, că trebuie să fie trup cu trup unit, încă mai mult aprinde dorinţa de-a şti acea esenţă, în care se vede cum natura noastră şi cea divină s-au contopit» (v. 34-42). Luna i-a primit în cerul ei, la fel cum picătura de apă include raza de lumină, atunci cînd cele două corpuri fizice diferite fuzionează. Dante se întreabă dacă mai avea cu sine trupul muritor. Un asemenea fenomen nu poate fi conceput pe Pămînt, unde două dimensiuni fizice diferite (Luna şi trupul călătorului) nu se pot contopi fără a se fractura, fără a-şi provoca discontinuităţi materiale. Aceasta i-a aprins cu atît mai intens dorinţa de-a cunoaşte esenţa lui Cristos, în care se întîlnesc natura umană şi cea divină. “Dante şi Beatrice ajung în primul dintre cele nouă cercuri fizice, care constituie împreună cu al zecelea, Empireul, cer în exclusivitate spiritual, cosmologia paradisiacă. Fiecare cer, format dintr-un strat de materie diafană, conţine o planetă sau, ca al optulea, stelele fixe, care se prezintă sub un aspect luminos, dens, greu şi curat (cf. v. 32). Atunci cînd Dante afirmă că trece dintr-un cer în altul, el se referă la trecerea de la o planetă la alta, într-un ritm ascensional permanent, care îi va marca apropierea succesivă de Dumnezeu. Tocmai luminozitatea cerurilor, dincolo de zîmbetul şi frumuseţea tot mai strălucitoare ale Beatricei şi ale duhurilor fericite, vor marca această progresie spirituală care, din lumină în lumină, îl va duce pe Dante la lumina în formă de rîu lucitor ca fulgerul (Paradis, cîntul XXX, v. 61-62), ce-i va deschide Poetului viziunea totală a Empireului” (E.A. Panaitescu). “Acea esenţă: se face aluzie la taina întrupării, un aspect esenţial în creştinism, definit după formula Conciliului de la Calcedonia: Cristos, a doua persoană din Sfînta Treime, întrupîndu-se, a dobîndit o natură umană, unind-o cu propria sa natură divină, totuşi rămînînd o singură persoană (cf. VII, 30-33). Raţionamentul lui Dante este următorul: dacă ne apare atît de uimitor faptul – care mi s-a întîmplat acolo sus – că un corp pătrunde în altul, încălcînd legile naturii, aceasta ar trebui să ne stîrnească dorinţa de-a vedea într-o zi acea misterioasă uniune dintre natura umană şi cea divină, care este o taină mult mai mare decît aceasta. Legătura profundă şi subînţeleasă a raţionamentului este că de această a doua taină depinde prima. Trupul omenesc primit de Cristos a devenit, după înviere, altfel decît trupul pămîntesc, un trup spiritual, care s-a putut înălţa la ceruri. Aceste calităţi ale trupului înviat al lui Cristos le erau atribuite de teologie trupurilor tuturor celor înviaţi la sfîrşitul lumii, pe baza celor scrise în I Corinteni 15. Aici se vede că trupul, pe care Dante îşi închipuie că-l duce cu sine, cînd se înalţă la ceruri, este închipuit la fel cu acela, triumfător, al lui Cristos şi al prea fericiţilor” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_giovanni_di_paolo

Advertisements