Despre petele din Lună (3)

by Laszlo Alexandru

pd_ii_7

«Acolo se vor vedea cele ce ţin de credinţă, nedovedite, dar ni se vor dezvălui ca primul adevăr în care omul crede» (v. 43-45). În Paradis ni se vor revela adevărurile credinţei, pe care în timpul vieţii le acceptăm fără a le putea proba. “În ceruri vom putea vedea ceea ce acum considerăm că e adevărat prin credinţă, adică fără a putea pricepe, şi vom vedea fără a fi nevoie de vreo demonstraţie, cu o imediată evidenţă (…). Întreaga terţină are convingerea simplă şi neclintită că va veni o zi în care toate lucrurile ne vor fi dezvăluite; este atitudinea credinciosului simplu, pe care Dante adeseori şi-o asumă, adresîndu-li-se cititorilor săi, făcînd apel la ziua aceea în care cu toţii vor experimenta ceea ce el a văzut; o modalitate expresivă cu un efect credibil imediat (cf. I, 71-72)” (Chiavacci Leonardi).

pd_ii_8

«Eu am răspuns: ‘Doamna mea, cu toată rîvna ce-mi stă în putinţă, îi aduc mulţumire lui, care din lumea muritoare m-a scos. Dar spuneţi-mi: ce-s semnele întunecate de pe-acest trup, care jos pe pămînt despre Cain îi fac pe alţii să povestească?’» (v. 46-51). Dante o asigură pe Beatrice de întreaga sa gratitudine, pentru faptul că Dumnezeu l-a înălţat dintre muritorii de rînd şi i-a permis o asemenea experienţă extraordinară. Apoi se interesează de natura petelor de pe suprafaţa Lunii, care pe muritori îi fac să-şi închipuie povestea lui Cain. “Cu o aridă formulă de trecere, care parcă îndepărtează prima parte a cîntului, marcată de un puternic elan spiritual, de a doua, care se oferă ca un moment de pauză narativ-didascalică (dar spuneţi-mi: ce-s…), se introduce o lungă expunere despre cauza petelor din Lună. Poetul prezintă mai întîi opinia răspîndită în rîndul poporului, care vede în acele pete figura lui Cain care, după uciderea lui Abel, ar fi fost tîrît de un vînt sălbatic pe Lună şi condamnat să poarte în eternitate o cunună de spini (cf. Infern XX, v. 126). Dar Beatrice nici măcar nu se oboseşte să respingă această ipoteză: îi ajunge, totuşi subliniind valabilitatea cunoaşterii raţionale, cînd examinează şi elaborează datele oferite de experienţă, să remarce limitele raţiunii omeneşti, chiar dacă se menţine în limitele ştiinţei naturale. După ce-a respins credinţa populară, Dante avansează prima explicaţie ştiinţifică, amplificînd totodată problema: zonele de luminozitate diferită, ce apar în materia luminoasă şi compactă a trupurilor aici sus, depind de densitatea diferită a sferelor cereşti (v. 59-60). Această teorie, acceptată de Poet în Convivio (II, XIII, 9), fusese expusă de Averroes în De substantia orbis” (E.A. Panaitescu).

pd_ii_9

«Ea a zîmbit puţin şi apoi: ‘Dacă se înşală părerea muritorilor’, mi-a spus, ‘unde cheia simţul nu-l descuie, fireşte că n-ar trebui să te înţepe uimirea, căci vezi prin simţuri cum raţiunea are scurte aripi» (v. 52-57). Auzind întrebarea lui Dante, care dezvăluia limitele cunoaşterii omeneşti, Beatrice a zîmbit înainte de a-l asigura că raţiunea, de una singură, are posibilităţi modeste în ceruri. “Zîmbetul Beatricei nu e ironic: este al femeii-simbol al adevărului absolut, ce resimte cu o percepţie sigură limitele raţiunii omeneşti. La îndoiala lui Dante nu răspunde cu dispreţ sau plictiseală: îşi face datoria de învăţătoare blîndă şi, în faţa erorilor nedatorate răutăţii, zîmbeşte. Benvenuto precizează: «parcă ar vrea să spună: nu doar plebea greşeşte, inventînd poveşti despre ceea ce mă întrebi, dar greşesc şi marii înţelepţi cu filosofia lor». (…) Implicit Beatrice răspunde la întrebarea lui Dante: se poate accepta opinia: petele = Cain? Imposibil, răspunde Beatrice: această credinţă ilustrează că oamenii pot greşi, dacă se lasă pe seama imaginaţiei, ca în cazul de faţă: dar şi atunci cînd elaborează raţional materialul oferit de experienţă, datorită limitelor lor. Să trecem aşadar la alte ipoteze bazate pe experienţă” (T. Di Salvo).

miniatura_tedesca2

Advertisements