Jurămîntul încălcat (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_toscana

Primul cer din Paradis, al Lunii. Duhuri care şi-au încălcat jurămîntul monahal: Piccarda şi Constanţa. Sufletele mîntuite sînt pline de pace, fiindcă îşi potrivesc dorinţa după voia Domnului.

pd_iii_1

«Acel soare ce-ntîi mi-a încălzit cu iubire pieptul, dovedind şi redovedind, mi-a dezvelit înfăţişarea frumosului adevăr; şi eu, spre a mă arăta drept şi sigur, cît se cuvine mi-am înălţat capul spre a sta ferm; dar o viziune mi-a apărut, ce m-a lipit aşa de strîns s-o privesc, că mi-am uitat mărturisirea» (v. 1-9). Beatrice, soarele care l-a umplut de iubire pe Dante încă din tinereţe (întîi), acum i-a arătat realitatea legată de petele lunare, îndepărtînd ideile greşite şi făcîndu-le acceptate pe cele corecte (dovedind şi redovedind). Iar el, vrînd s-o asigure că a rămas convins de explicaţiile ei, şi-a ridicat fruntea, în limitele politeţii faţă de doamna îndrăgită. Însă i-a apărut în faţa ochilor o imagine, care l-a făcut să uite cuvintele pe care era pregătit să le rostească. “Situaţia iniţială o continuă pe cea care a încheiat cîntul II. Beatrice i-a răspuns pe deplin lui Dante şi i-a limpezit nelămurirea despre petele Lunii; atunci poetul, vrînd să-şi exprime bucuria, îşi înalţă chipul spre femeie, dar intervine dramatic între cei doi o nouă imagine, neprevăzută: de aici uimirea. (…) Dante se plasează, chiar în mod figurativ, ca discipolul care ascultă la şcoală cuvîntul clarificator al maestrului, meditează, stă cu chipul încruntat şi, la sfîrşit, ca iluminat de adevăr, îşi înalţă capul pentru a-şi exprima eliberarea din eroare, cucerirea cunoaşterii. Dar Beatrice nu e doar învăţătoarea: este şi femeia care deja pe pămînt fusese obiectul iubirii poetului: între acea experienţă de dragoste, înflorită la optsprezece ani şi aceasta, care iluminează în Paradis, nu există o evoluţie: Beatrice este indicată aici ca femeia care, prin iubire şi învăţătură (inclusiv iubirea îl învăţa calea spre absolut), îl eliberează, îi deschide mintea, îl călăuzeşte spre adevăr, spre Dumnezeu. Aici stă semnul continuităţii figurii Beatricei (şi a vieţii poetului): ea este inspirată de Dumnezeu să devină mediatoarea, prin afecţiune şi cunoaştere, între realitate şi divinitatea creatoare” (T. Di Salvo). “Dar o viziune…: acel dar întrerupe gestul lui Dante; o neaşteptată viziune îl opreşte, iar el uită să mai vorbească. Naturaleţea absolută, chiar şi în Paradis, a psihologiei danteşti, dă unul dintre cele mai mari motive de admirare a poemului” (Chiavacci Leonardi).

pd_iii_2

«Cum din sticla transparentă şi lucioasă, ori din apa netedă şi liniştită, nu adîncă de să i se piardă străfundul, se-ntorc efigiile chipului nostru aşa palide că perla de pe fruntea albă abia ne străbate la pupile; la fel am văzut mai multe chipuri gata de-a vorbi; la care în greşeala opusă am căzut, faţă de cea care a aprins iubirea dintre om şi oglinda apei» (v. 10-18). Din sticla transparentă, ori din apa limpede, se reflectă trăsăturile noastre în mod mai atenuat, încît abia se zăresc, asemeni perlei ce împodobeşte fruntea albă a unei femei. La fel de neclare i-au apărut cîteva chipuri care voiau să-i vorbească. Dante a căzut în greşeala opusă celei comise de Narcis, care şi-a văzut propria imagine oglindită în adîncul fîntînii. “Aşa palide…: această ultimă imagine accentuează fineţea trăsăturilor: atît de eterice încît o perlă pe fruntea albă de femeie nu ajunge mai greu în ochii noştri. Se face aluzie la obiceiul doamnelor de atunci de-a purta o perlă pe frunte, fixată cu o bentiţă de mătase, sau pe fileul care ţinea părul strîns, după cum se poate vedea în picturile vremii. Luminozitatea comparaţiei sugerează aspectul perlat al acelor chipuri, pe fundalul corpului lunar, aproape imposibil de distins unele de altele” (Chiavacci Leonardi). “Dante confundă chipurile duhurilor fericite, care-i apar, cu imagini reflectate, făcînd astfel greşeala inversă faţă de Narcis care, oglindindu-se în apa fîntînii, a crezut că se află în prezenţa unui om adevărat şi s-a îndrăgostit de acea umbră reflectată (Ovidiu, Metamorfoze III, v. 413-510). Revenirea, la începutul cîntului III, la un conţinut mai sentimental şi descriptiv, faţă de cel ştiinţific-moral despre petele lunare, recuperează experienţa din Rimele de tinereţe: atmosfera impalpabilă din acele vremuri fericite (acel soare ce-ntîi mi-a încălzit cu iubire pieptul), aceeaşi bogăţie afectivă, în stare să-i confere un ton intim şi sobru expresiei (mi-a dezvăluit înfăţişarea frumosului adevăr), aceeaşi folosire de imagini eterice, vagi, onirice (cum din sticla transparentă şi lucioasă), unde realitatea pare să se destrame în notaţii picturale (aşa palide că perla de pe fruntea albă…), sau în finaluri muzicale (nu adîncă de să i se piardă străfundul), construite din sunete fără stridenţe, transparente ca apa netedă şi liniştită. Şi tehnica expresivă este la fel: «O sintaxă mereu limpede şi liniară, fără o tensiune retorică fabricată, fără inversiuni şi răsuciri de construcţie, fără fracturi artificiale sau rupturi» (Marti). Întorcîndu-se la sugestiile, gingăşiile şi sensibilitatea rafinată din lirica sa de tinereţe, Poetul va cere ajutorul pentru a reda în mod concret lumea în care materia se descompune în spirit sau devine o vibraţie luminoasă. Pe această întoarcere, pe care anii şi împrejurările vieţii au îmbogăţit-o cu experienţă şi au aprofundat-o, Poetul va construi nu doar episodul cu Piccarda, ci toată poezia din Paradis” (E.A. Panaitescu).

pd_iii_3

«Îndată ce le-am zărit, crezîndu-le chipuri oglindite, spre a vedea ale cui erau mi-am întors ochii; şi nimic n-am văzut şi i-am răsucit înainte, aţintiţi în privirile dulcii călăuze care, zîmbind, ardea cu ochii-i sfinţi» (v. 19-24). Convins că era vorba de nişte reflectări, Dante s-a întors să vadă cine era. Neobservînd nimic în spatele său, s-a răsucit din nou în faţă, cerînd lămuriri cu privirile de la Beatrice, care i-a zîmbit. “Spre a vedea ale cui erau…: naturaleţea absolută a gestului – Dante se întoarce îndărăt, căutînd persoanele reale, a căror reflectare palidă o vedea pe corpul lunar – subliniază, ca de obicei, caracterul verosimil al lumii de apoi, pe care poemul o trasează” (Chiavacci Leonardi). “Situaţia devine pe neaşteptate dinamică şi dramatică: se trece de la o privire la alta, de la o certitudine la o îndoială, la o confuzie, la o rătăcire, la intuirea unei lumi inefabile şi magice: de aici privirea finală a poetului, care caută siguranţa şi se întoarce spre Beatrice, sursă de certitudine şi adevăr: care însă zîmbeşte, iar surîsul i-ar putea părea poetului batjocoritor. Nu e aşa, va spune îndată Beatrice: este un zîmbet cald, afectuos, de mamă ce surîde la greşelile copilului” (T. Di Salvo).

miniatura_napoletana

Advertisements