Jurămîntul încălcat (3)

by Laszlo Alexandru

pd_iii_7

«mi-ar fi drag să-mi destăinui numele tău şi soarta voastră’. La care ea, repede şi cu ochii zîmbitori: ‘A noastră caritate nu-ncuie porţi în faţa voinţei drepte, ca aceea ce-şi vrea cu sine asemeni întreaga sa curte» (v. 40-45). La rugămintea lui Dante, duhul s-a grăbit să-i răspundă surîzător: spiritul de caritate, care le stimulează, întîmpină favorabil orice dorinţă cinstită, la fel cum Dumnezeu se bucură să vadă, alături de sine şi în asemănare cu el, o suită animată de gînduri bune. “Observaţi cum, în reprezentarea poetului, Paradisul este ca o curte, în care seniorul dă poruncă să se deschidă porţile şi să fie primiţi supuşii pentru a fi răsplătiţi. Observaţi de asemeni că imaginea Paradisului-curte domnească este aceea a unui loc închis, expresie a unei societăţi închise, exclusive, unde numai puţini sînt primiţi; imaginea se precizează îndată, cînd vom afla că vorbeşte o călugăriţă, căreia i-a fost drag să stea într-o mănăstire” (T. Di Salvo).

pd_iii_8

«Am fost pe lume fecioară măicuţă; şi dacă mintea ta adînc în sinea-i priveşte nu mă va ascunde, măcar că-s mai frumoasă, ci o vei recunoaşte pe Piccarda care, pusă aici cu alte duhuri fericite, ferice-s în sfera mai înceată» (v. 46-51). Vorbeşte Piccarda, fostă călugăriţă şi tînără cunoscută odinioară de Dante. Între timp ea s-a înfrumuseţat sufleteşte prin urcarea în Paradis. Alături de alte duhuri mîntuite, se bucură acum în cerul Lunii, care se învîrte cel mai lent dintre toate. “Piccarda, fiica lui Simone Donati şi sora lui Forese, dragul prieten de tinereţe al lui Dante, şi a lui Corso, şeful detestat al facţiunii Negrilor la Florenţa, a fost amintită şi în Purgatoriu (cîntul XXIV, v. 13-15). Ştim că a aderat în tinereţe la ordinul clariselor şi a ieşit de-acolo pentru a se mărita cu un nobil florentin, Rossellino della Tosa, unul dintre cei mai turbulenţi reprezentanţi ai Negrilor. După unii cronicari ai vremii, ar fi fost răpită din mănăstire de fratele ei Corso, care a obligat-o să se mărite cu della Tosa. Aceasta e şi versiunea oferită de Dante, chiar dacă ne putem gîndi, în loc de o răpire propriu-zisă, la o serie de puternice presiuni exercitate asupra Piccardei ca să plece din mănăstire. Nu se ştie anul cînd s-a întîmplat asta (poate între 1283 şi 1293), dar Ottimo transmite o informaţie după care Piccarda, după ce-a fost răpită din mănăstire, «s-a îmbolnăvit şi şi-a sfîrşit zilele şi-a trecut la mirele cerului… Zice-se că amintitul beteşug şi moartea trupească i le-a trimis Acela care ne dăruieşte harul său, ascultîndu-i astfel rugăciunile smerite»” (E.A. Panaitescu). “Acest duh este aşadar sora lui Forese Donati, amintită de către acela cu afecţiune, în episodul citat din Purgatoriu, pe care celălalt frate, Corso, şeful facţiunii Negrilor, a scos-o cu forţa din mănăstirea S. Chiara in Monticelli de la Florenţa, pentru a o mărita cu Rossellino della Tosa, unul dintre conducătorii partidului său. Episodul, întîmplat probabil între 1283 şi 1293 – ani întipăriţi în memoria exilatului, cînd se petrec multe din cele mai importante episoade amintite în poem –, este consemnat de cronicari şi bine cunoscut primilor comentatori. Ei adăugau o concluzie legendară – repetată în alte vieţi de femei sfinte –, după care Piccarda, ajunsă în casa soţului, ar fi fost lovită de o boală care a urîţit-o, încît ea a ajuns să moară fără a-şi călca jurămîntul de castitate. Însă Dante ignoră, sau refuză, o asemenea legendă. Povestea lui – ca toate poveştile sale – e făcută din realităţi omeneşti, cu slăbiciunile şi suferinţele lor, asupra cărora intervenţia divină nu are niciodată un caracter magic, ci mereu spiritual şi interior” (Chiavacci Leonardi).

pd_iii_9

«Dorinţele noastre, ce-s aprinse doar de plăcerea Duhului Sfînt, se bucură de cele făurite-n ordinul său. Şi astă soartă, ce pare foarte joasă, ni-i dată fiindcă ne-au fost încălcate jurămintele şi neţinute în parte’» (v. 52-57). Sentimentele celor de-acolo sînt în sintonie cu dorinţele Sfîntului Duh, care dispune (ordinul său) în funcţie de meritele fiecăruia în parte. Această condiţie, ce îi poate părea – celui ce priveşte de-afară – modestă, umilă, le-a fost dată fiindcă în timpul vieţii şi-au nesocotit jurămintele. “Duhurile din acest cer au făcut jurămînt de castitate şi prin asta şi-au cîştigat iubirea lui Dumnezeu: dar, prin violenţa oamenilor şi slăbiciunea lor personală, n-au putut să-l respecte, n-au fost puternice pînă la capăt, n-au ştiut în general să acţioneze cu eroica rezistenţă care se aştepta de la ele. De aici plasarea lor în cerul cel mai apropiat de pămînt, pe care astrologia îl indica drept cerul din care provin influenţele ce provoacă un caracter schimbător şi fapte şovăitoare; la fel de şovăitoare, schimbătoare au fost duhurile ce şi-au încălcat jurămîntul” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo

Advertisements