Jurămîntul încălcat (4)

by Laszlo Alexandru

pd_iii_10

«Şi eu către ea: ‘Pe minunata înfăţişare vă luceşte ceva divin, ce vă schimbă de la primele concepte: de aceea n-am fost iute-n amintire; dar acum mă ajută cele ce-mi spui, că redarea mi-e mai lină» (v. 58-63). În aspectul duhurilor mîntuite străluceşte o lumină supranaturală, care le transfigurează. De aceea Dante n-a recunoscut-o la prima vedere pe Piccarda, sora prietenului său din tinereţe. Dar cuvintele rostite de ea l-au ajutat acum să şi-o amintească. “Un tablou «mut, palid, neclintit, dar însufleţit de o ascunsă mişcare spirituală» (Momigliano) a prezentat primele duhuri fericite în versurile 10-16; ele par să răsară dintr-un spaţiu infinit, în care pe urmă se vor întoarce pentru a se disipa (v. 122-123), în timp ce se realizează la ele acel proces de dematerializare sau dizolvare, care le va duce, în cerurile următoare, să se transforme într-o horă de lumini, o vibraţie de cîntece şi rugăciuni, într-o nestăvilită mişcare de dans. Fericiţii din prima sferă încă mai păstrează ceva din urma figurii omeneşti (efigiile palide ale chipului), ce permite intuirea trăsăturii imponderabile a feţelor, «abia profilate şi bănuite» (Grabher), care deja reflectă transparenţa cerului şi pacea destinsă a sufletului (v. 85). Dar prezenţa divinului, care i se dezvăluie sufletului, operează o transfigurare (vă schimbă), încît Piccarda poate să afirme că este mai frumoasă: «În acea poetică neputinţă de-a da precizări – ceva divin – simţi rătăcirea contemplativă a lui Dante» (Grabher), în faţa duhului care l-a găsit pe Dumnezeu, cu totul potolit în viziunea sa. Sîntem departe deja de figurile şi scenele construite din materie şi din violentul realism al Infernului, ca şi de acelea făcute din umbre şi contururi subţiri şi îndulcite ale Purgatoriului” (E.A. Panaitescu).

pd_iii_11

«Dar spune-mi: voi ce sînteţi aici fericiţi, rîvniţi la alt loc mai înalt, spre a vedea mai bine şi-a fi mai îndrăgiţi?’. Cu alte umbre întîi a zîmbit uşor; apoi mi-a răspuns aşa voios, că părea să ardă de iubire-n primul foc:» (v. 64-69). Călătorul se interesează dacă duhurile aflate în cel mai îndepărtat cerc al Paradisului nu aspiră cumva să se apropie mai mult de iubirea lui Dumnezeu. O asemenea idee le face mai întîi să surîdă, apoi Piccarda îi răspunde cu multă afecţiune. “Dar spune-mi: este obişnuita trecere spre altceva, spre un subiect mai important. Dante nu zăboveşte pe amintirile pămînteşti, despre care va pune întrebări pe urmă. Pe el îl frămîntă să înţeleagă mai ales condiţia celui ce poate fi fericit în sfera mai înceată (v. 51). Dar cele două teme – condiţia paradisiacă şi condiţia pămîntească – anunţate încă de la început sînt, cum se va vedea, strîns legate una de cealaltă, iar raportul dintre ele constituie toată forţa şi frumuseţea cîntului” (Chiavacci Leonardi). “Dante încă o dată judecă faptele şi motivaţiile din lumea cealaltă după măsurile pămînteşti: la curţile nobiliare, lumea se angajează într-o tensiune competitivă, pentru a se căţăra pe treptele piramidei puterii şi ale ierarhiei; la fel se întîmplă oare şi în Paradis? Există oare printre fericiţi o scară de merite, care îi privilegiază şi le oferă mai multă vizibilitate, mai mare fericire?” (T. Di Salvo). “Dumnezeu este primul foc, adică prima iubire, prin caracterul sublim al sentimentului şi pentru că de la El provine orice iubire concretă” (E.A. Panaitescu).

pd_iii_12

«‘Frate, voinţa noastră-i potolită de virtutea harului, care ne face să vrem doar ce-avem şi de altele nu ne însetează. De-am dori să fim mai sus, nu ni s-ar potrivi dorinţa cu voia celui ce aici ne deosebeşte» (v. 70-75). Piccarda îl lămureşte că iubirea de Dumnezeu (virtutea harului) le face să dorească doar ceea ce au. Intenţia de-a fi promovate, într-un cerc superior, ar intra în contradicţie cu judecata Creatorului, care fiecăruia i-a atribuit, cu înţelepciune, locul care i se cuvine. “Dante întrebase dacă există în Paradis o ierarhie a fericirii şi aşadar dorinţa, din partea fericiţilor mai puţin privilegiaţi, de-a merge mai sus. Însă această ipoteză este în contrast cu natura fericirii paradisiace, care se întemeiază pe deplina realizare a dorinţelor, pe satisfacerea totală a oricărei aşteptări. Dacă n-ar fi aşa, Paradisul ar fi ca o curte pămîntească, unde orice curtean încearcă mereu să fie mai aproape de senior: ar fi populat de lume nefericită, fiindcă este într-o continuă dorinţă de îmbunătăţire a statutului său. În Paradis, în schimb, orice duh fericit este cu totul mulţumit de locul pe care-l ocupă, fiindcă vede că i-a fost atribuit: 1) în raport cu meritele sale efective, cu ceea ce a făcut pe pămînt, nu cu ceea ce face sau ar trebui să facă în Paradis; 2) în raport cu capacitatea sa de fericire (nu e egală pentru toţi: dar nimeni, pe această scară de valori, nu este nefericit). Fiecare duh, cu alte cuvinte, îşi vede concretizată capacitatea de-a fi atins de harul fericirii, vede că alţii sînt mai sus, dar nu resimte nici o dorinţă de a-şi depăşi situaţia, deoarece capacităţile sale de fericire sînt desăvîrşite. Aşadar fiecare e fericit, dar fiecare în alt mod” (T. Di Salvo).

pietro_cavallini

Advertisements