Jurămîntul încălcat (5)

by Laszlo Alexandru

pd_iii_13

«şi aceasta vei vedea că nu încape în aste cercuri, unde traiu-n caritate e necesse şi dacă la natura ei te gîndeşti bine. Ba chiar e obligatoriu pentru fericitul esse să ne păstrăm în cadrul voinţei divine, cu care se contopesc voinţele noastre» (v. 76-81). În cercurile Paradisului este imposibil să apară orice fractură între voia Domnului şi dorinţa spiritelor mîntuite. Acolo viaţa în caritate este obligatorie, dacă ne gîndim la însăşi natura carităţii, ce presupune o deplină contopire cu voinţa divină. “Imaginea finală este aceea a unei imensităţi de duhuri fericite, distribuite ierarhic, pline de dorinţe, dar fiecare pe deplin adaptat dorinţelor lui Dumnezeu. Nu există în această lume ierarhic dispusă nici o disonanţă, nici un motiv de discordie: toate voinţele se unifică în cea a Domnului, şi nu pentru că i se aservesc, ci fiindcă spre ea tind în mod liber, fericit, ca spre termenul suprem de referinţă. Dumnezeu coboară în suflete, le stîrneşte eterna dorinţă, iar duhurile tind să se împlinească în El: se realizează o convergenţă a mişcării descendente şi ascendente” (T. Di Salvo). “Capere şi necesse, la fel ca esse şi etsi care urmează, sînt pure latinisme scolastice, incluse cu toată naturaleţea în discursul Piccardei care, deşi foarte înalt din punct de vedere teologic, le absoarbe fără nici un efort. Este un exemplu de discurs teologic în Paradis, cînd limbajul este înălţat să exprime lucruri pînă atunci complet ignorate în italiană. Acei termeni le erau foarte cunoscuţi cititorilor (la fel ca azi mulţi termeni în engleză din limbajul ştiinţific) şi nu exista altă modalitate de-a exprima acele concepte cu precizie. Dar noua limbă creată de Dante (să ne amintim amestecul de latină liturgică şi virgiliană din Purg. XXX, 19-21) este astfel încît densitatea ei lexicală şi ritmică include fără fracturi pasaje latine, care parcă doar aşa se puteau formula” (Chiavacci Leonardi).

pd_iii_14

«aşa cum stăm noi din treaptă-n treaptă în acest regat, întregului regat îi place ca şi regelui ce cu voia lui ne-mbie» (v. 82-84). Dispunerea ierarhică a sufletelor în Paradis este pe placul întregului ţinut, după cum este şi pe placul Domnului, ce revarsă asupra spiritelor mîntuite dorinţe corespunzătoare cu voia sa. “Condiţia esenţială a fericirii nu este varietatea, ci unitatea; mentalitatea medievală refuză multiplicitatea, diversitatea, în afară de situaţiile cînd este vorba de diversificarea aceleiaşi teme, a aceluiaşi motiv. Prevalează mereu conceptul că toate pleacă din unitate şi toate trebuie să revină la unitate, la un numitor comun care marchează orice. Poate că în această opţiune între unitate şi multiplicitate, între continuitate şi mişcare, între uniformitate şi diviziune stă cea mai substanţială diferenţă dintre civilizaţia creştin-medievală şi civilizaţia modernă, raţionalistă şi romantică” (T. Di Salvo).

pd_iii_15

«Şi-n voia lui stă pacea noastră: ea-i marea în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face’. Limpede mi-a fost atunci că totul în cer e Paradis, etsi harul binelui suprem nu picură la fel» (v. 85-90). În voinţa lui Dumnezeu stă pacea sufletelor mîntuite, care îşi ating astfel fericirea. Acolo, în voia Domnului, se adună, ca într-o mare, toate lucrurile create de el direct sau prin intermediul naturii. Dante a înţeles fulgerător că toate locurile din Paradis asigură fericirea, deşi harul divin acţionează diferit asupra lor. “Demonstraţia Piccardei are un caracter doctrinar-explicativ, ca şi cele precedente ale Beatricei (cîntul I, v. 103-141 şi cîntul II, v. 61-148), care pretind o asemenea demonstraţie, prin aceeaşi solemnitate a subiectului şi demnitate a stilului, dar pe care, din punct de vedere poetic, ea le depăşeşte, în virtutea unei mai puternice vibraţii lirice: tema tratată – fericirea înţeleasă ca o confluenţă armonioasă a tuturor fiinţelor în Dumnezeu – devine sentiment, şi nici nu este altceva decît sentimentul de iubire ce pătrunde şi iluminează străfundul sufletesc al Piccardei. Dezbaterea are un prim început în v. 43-44: în Paradis iubirea ce leagă sufletele fericite de Dumnezeu şi pe toate între ele îşi ia forma după cea divină, care vrea să-i semene întreaga sa curte. De aceea voinţa fericiţilor intră în sintonie cu voinţa divină, acceptînd ordinea universală stabilită de Dumnezeu (v. 52-54), ba chiar bucurîndu-se de cele pe care El le îndrăgeşte, le vrea şi le dispune. Dar îndoiala lui Dante (nu doresc oare sufletele dispuse în cerul cel mai de jos alt loc mai înalt?) pretinde o demonstraţie mai aprofundată, căci modul de gîndire pămîntesc şi cel paradisiac par aici să se opună, fără vreo cale de mijloc. În lumea noastră, de fapt, viziunea unei condiţii de viaţă mai bune ne împinge la dorinţa să o obţinem, ba chiar să fim invidioşi. Adineaori, însă, Piccarda a afirmat că pusă aici cu alte duhuri fericite, ferice-s în sfera mai înceată. Din punct de vedere obiectiv, există în lumea cerească o fericire mai mare sau mai mică (v. 89-90), ce corespunde unui merit mai mare sau mai mic, dar din punct de vedere subiectiv orice suflet este absolut fericit, căci gradul de fericire ce i-a fost atribuit este proporţional cu meritele sale. Extinderea amplă a cuvintelor Piccardei îşi găseşte momentul de intens lirism, atunci cînd fericirea care luceşte pe minunata înfăţişare a duhurilor este definită ca împlinire, în fiecare, a voinţei divine, drept care voinţele individuale doresc doar ceea ce doreşte Dumnezeu. În această voinţă supremă, care este împăcarea oricărei aspiraţii, îşi găseşte împăcarea orice creatură, care se mişcă anevoios pe marea întinsă a fiinţei (cîntul I, 113): inclusiv pelerinul frămîntat care din pădurea întunecată a ajuns la binele suprem” (E.A. Panaitescu). “Poezia din episodul cu Piccarda rezultă, dincolo de relatarea aluzivă a vieţii ei, din această zonă pe care Croce ar defini-o «structurală» şi pe care un critic atent de factura lui Cosmo a considerat-o efectiv «substanţa episodului». Fireşte că aceste terţine, deşi se sprijină, ca orice parte doctrinară a Comediei, pe terminologia scolasticii, se dezvoltă în cadenţele emoţionate ale unui imn religios: imnul supremei abandonări a creaturii în voia lui Dumnezeu. Forţa interioară ce sprijină aceste versuri e dezvăluită de prezenţa triadei flacără-iubire-dorinţă: motivul razei luminoase, care a deschis cîntul, se transformă de fapt în imaginea focului (v. 69), lumina adevărului din versul 2 devine acum virtutea harului, care atrage orice dorinţă (face să vrem… dorinţa… voinţele noastre… întregului regat îi place), pe cînd repetiţia insistentă a cuvintelor egale sau aproape egale, de parcă vocea n-ar şti să se despartă de ele, subliniază bucuria ameţitoare a duhului. Se creează astfel «imagini de scufundată contopire mistică, într-un constant ritm ascensional… într-o îngemănare cu totul lirică. O reflectare fericit emblematică a perfectei contopiri dintre adevăr şi iubire, dintre lumină şi aspiraţie, este ceea ce transpune includerea în voinţa divină, în ampla, infinita întindere a mării, în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face (v. 86-87): o imagine de naufragiu şi de imensă beatitudine, de moarte şi de înec, într-o viaţă îmbătată de infinit, acolo unde Dumnezeu este ţinta veşnică a iubirii eterne…» (Marti)” (E.A. Panaitescu). “Limpede mi-a fost atunci: fericirea este împăcare totală, fără rezerve, dar nu e platitudine uniformă: răsplata prezenţei divine le e tuturor garantată, dar în măsură proporţională cu adeziunea mai mare sau mai mică la Dumnezeu” (T. Di Salvo).

miniatura_francese

Advertisements