Jurămîntul încălcat (7)

by Laszlo Alexandru

pd_iii_19

«Din lume, pentru a o urma, am fugit de tinerică şi-n straiele ei m-am închis şi-am promis să mă ţin de tagma ei. Oamenii apoi, mai deprinşi cu răul decît cu binele, m-au tîrît afară din dulcele schit: Domnul ştie care mi-a fost viaţa pe urmă» (v. 103-108). Încă din tinereţe, Piccarda s-a îndepărtat de plăcerile lumeşti, promiţînd să urmeze regulile ordinului clariselor. Însă oamenii nelegiuiţi au scos-o cu forţa din îndrăgita mănăstire. Doar Dumnezeu ştie cum a trăit după aceea, fiind obligată să se mărite. “Piccarda este, alături de Francesca şi de Pia, una din figurile asupra cărora critica s-a oprit cu plăcere, pentru a remarca, după examinarea fiecărei nuanţe, originea emoţiei produse de ele. Dacă momentul imnului dedicat fericirii este cel mai aprins şi vibrant, terţinele 46, 103 şi 106 sînt cele mai umane, cele mai apropiate de noi, fiindcă sînt bogate în elemente care, în ciuda transferului lor pe un plan supranatural, îşi menţin intact patosul de sentimente şi amintiri pămînteşti. Povestea Piccardei e descărnată, închisă între două momente (am fost pe lume fecioară măicuţă şi m-au tîrît afară din dulcele schit), care îşi găsesc încheierea, împăcarea, doar în Dumnezeu (Domnul ştie care mi-a fost viaţa pe urmă): îi e caracteristică lui Dante «capacitatea de-a desena o viaţă dintr-o linie şi de-a schiţa în jurul ei aureola unui suflet» (Momigliano). Concreteţea poetică a Piccardei din cîntul III îşi găseşte anticiparea în expresiile luminoase prin care fratele ei, Forese, a prezentat-o în Purgatoriu (cîntul XXIV, v. 13-15: Sora mea, ce nu ştiu de era mai frumoasă decît virtuoasă, fericită triumfă în Olimpul înalt deja cu coroana ei). În aceste versuri era prevestită, alături de triumful paradisiac, dificultatea cuceririi lui, după o luptă care i-a adus Piccardei, pe modelul vechilor atleţi victorioşi, coroana premiului. Astfel se naşte elegia Piccardei, o poveste cu totul pămîntească, pe care lumina divină a învăluit-o deja într-o amintire ce se pierde în depărtare. Grabher, comentînd versurile, a găsit poate accentele cele mai sugestive pentru a lumina figura acestei florentine care, apărînd pe neaşteptate în primul cerc din Paradis, pare să-i readucă lui Dante amintirea Florenţei din tinereţe, a unei cetăţi făcute din violenţe, dar şi din virtuţi stăruitoare, în care Poetul şi-a trăit iubirea pentru Beatrice şi a creat, în Vita Nova, o rafinată poezie religioasă” (E.A. Panaitescu).

pd_iii_20

«Şi cealaltă sclipire, ce ţi se-arată-n dreapta mea şi care se-aprinde de toată lumina sferei noastre, ceea ce zic de mine, la ea se referă: a fost măicuţă şi la fel i s-a smuls de pe cap umbra sfintelor văluri» (v. 109-114). Strălucirea care se vede alături de Piccarda şi care preia lumina Lunii îi aparţine unui duh cu o poveste asemănătoare: la fel ca ea, a fost îndepărtată cu forţa din mănăstire pentru a fi măritată. “Cealaltă sclipire: este Constanţa, fiica lui Roger al II-lea d’Altavilla şi descendenta casei normande. Născută în 1154, s-a măritat în 1185 cu împăratul Henric al VI-lea de Hohenstaufen, aducîndu-i ca zestre regatul Siciliei. Rămasă văduvă în 1197, a fost regenta şi tutoarea fiului ei Frederic al II-lea. A murit în 1198. Mediile guelfe, foarte ostile casei imperiale (Frederic al II-lea şi apoi Manfred), au răspîndit legenda potrivit căreia Constanţa s-ar fi retras într-o mănăstire din Palermo. De aici ar fi fost scoasă la ordinul autorităţilor ecleziastice, care i-ar fi pus la cale măritişul cu Henric al VI-lea, pentru ca regatul normand, care în ultima vreme se arătase rebel faţă de Biserică, să revină în cadrele Imperiului (cf. Villani, Cronica V, 16). Poetul, acceptînd această versiune a faptelor, elimină orice asprime polemică şi, cum a făcut-o deja în Purgatoriu (cîntul III, v. 113), prezintă figura Constanţei într-o aureolă de mare solemnitate, care i-a îndemnat pe unii critici să vadă în strălucirea sfinţeniei ce-o înconjoară pe măreaţa Constanţa inclusiv strălucirea demnităţii imperiale, reprezentate de ea în timpul vieţii” (E.A. Panaitescu). “Persoana imperială îşi menţine în Paradisul dantesc toată sacralitatea istorică, după cum se va vedea în prezentarea lui Iustinian (VI, 4-6) şi a lui Henric al VII-lea (XXX, 133-138)” (Chiavacci Leonardi).

pd_iii_21

«Dar şi dacă-n lume a fost readusă, împotriva voinţei şi-a bunei cuviinţe, n-a fost în veci de văluri la inimă lipsită» (v. 115-117). În ciuda vieţii mondene la care a fost constrînsă, împărăteasa şi-a păstrat în suflet pioşenia. “În inima ei a fost mereu o călugăriţă şi a continuat să rîvnească după viaţa monahală, chiar şi în existenţa lumească la care a fost obligată” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo2

Advertisements