Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: February, 2017

Istoria Imperiului (5)

pd_vi_13

«Dar ceea ce semnul care mă-mpinge să vorbesc a făcut mai înainte şi ce urma, prin ţinutul muritor ce i se supune, devine aparent puţin şi slab, dacă la mîna celui de-al treilea Cezar privim, cu ochiul limpede şi simţirea curată; căci dreptatea vie ce mă inspiră i-a dat pe mîna de care zic gloria de a-şi răzbuna mînia» (v. 82-90). Precedentul triumf al Imperiului a fost depăşit de Tiberius. “Pe vremea lui Tiberius, urmaşul lui Augustus şi al treilea Cezar (din 14 în 37 d.Cr.), i s-a permis semnului de la Roma să domolească, printr-o dreaptă pedeapsă, mînia divină provocată de păcatul lui Adam. Pedeapsa a constituit-o sacrificiul lui Cristos, Omul-Dumnezeu care, adunînd în sine păcatul întregii omeniri, l-a răscumpărat cu propria sa moarte, dînd satisfacţie mîniei îndreptăţite a lui Dumnezeu. Cristos a fost răstignit prin sentinţa lui Pilat, locţiitorul lui Tiberius în Palestina, adică printr-o decizie a imperiului roman. Legitimitatea şi universalitatea Imperiului au fost astfel solemn afirmate: «întrucît toată seminţia omenească trebuia pedepsită în carnea lui Cristos» (Monarhia II, XII, 5), era necesar ca autoritatea care pronunţa condamnarea să fie nu doar legitimă, ci şi universală (Monarhia II, XII, 1-5)” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_14

«Acum te miră de cele ce-ţi mai spun: pe urmă cu Titus a dat fuga să răzbune răzbunarea păcatului străbun. Şi cînd dintele longobard a muşcat Sfînta Biserică, sub aripile sale Carol cel Mare, învingînd, a apărat-o. Acum poţi judeca despre aceia anume, pe care i-am acuzat mai sus şi greşelile lor, ce-s pricina suferinţelor voastre» (v. 91-99). Împăratul Titus i-a învins pe evrei şi a distrus Ierusalimul, răzbunînd răstignirea lui Isus. Carol cel Mare a protejat ţinuturile bisericeşti în faţa invaziei longobarde. În contextul unui asemenea trecut glorios, se poate vedea cît de mărunţi sînt guelfii şi ghibelinii, care se hărţuiesc în jurul ideii imperiale şi provoacă nenorocirile oamenilor de rînd. “Cu împăratul Titus, care în 70 d.Cr. a distrus cetatea Ierusalim, declanşînd răspîndirea evreilor peste tot în lume, semnul acvilei îndeplineşte a doua răzbunare, pedepsind poporul ebraic pentru moartea lui Cristos, care a fost pedeapsa meritată pentru păcatul lui Adam (răzbunarea păcatului străbun). Aparenta contradicţie cuprinsă în această terţină (dacă moartea lui Cristos era necesară, de ce au fost pedepsiţi evreii pentru ea?) va fi explicată de Beatrice în cîntul următor. Biserica, atunci cînd ţinuturile ei au fost invadate de longobarzii conduşi de regele Desiderius, a fost apărată şi ajutată de acvilă, prin acţiunea lui Carol cel Mare, venit în Italia în 773 şi încoronat ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman de către Papa Leon al III-lea în anul 800” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_15

«Semnului public unul îi opune crinii galbeni, iar altul şi-l ia pentru partid, încît e greu de văzut care greşeşte mai tare. Să tragă sforile ghibelinii, să tragă sforile sub alt însemn; căci rău face mereu acela ce dreptatea de el o desparte» (v. 100-105). Ideea imperială este combătută de unii şi exploatată în avantaj propriu de ceilalţi. Dar ambele părţi greşesc la fel de grav, fiindcă Imperiul stă deasupra intereselor de partid. “Guelfii opun la simbolul acvilei crinii de aur, însemnul casei regale a Franţei, căreia îi aparţineau Angioinii din Napoli, care îi conduceau pe guelfii din Italia. Ghibelinii folosesc în interesele lor particulare ceea ce ar trebui să fie universal, distrugînd astfel realitatea profundă a Imperiului” (E.A. Panaitescu). “Polemica are o dublă direcţie: împotriva ghibelinilor, care îşi ascund în spatele ideologiei nobile şi superioare a Imperiului propriile lor răzbunări mizerabile şi împotriva guelfilor, care se făcuseră mai infatuaţi de la ajutorul politic şi militar primit în Italia din partea lui Carol al II-lea de Napoli. Împotriva tuturor, Dante afirmă că nu se poate lupta contra Imperiului: în spatele lui stă Dumnezeu” (T. Di Salvo).

pd_vi_16

«şi să nu-l abată din drum Carol ăsta nou cu guelfii lui; ci să se teamă de ghearele ce-au jumulit blana unui leu mai măreţ. Ades au plîns copiii din vina tatălui, să nu creadă că Dumnezeu îşi dă armele pe crinii lui!» (v. 106-111). Să nu-şi închipuie regele Carol al II-lea că va izbuti să învingă acvila imperială, ci să se teamă de acea putere care i-a biruit pe alţii, mai însemnaţi. De multe ori păcatele părinţilor au fost pedepsite în generaţia următoare. Regele de Napoli să nu-şi facă iluzia că Dumnezeu îi va transfera familiei sale autoritatea imperială. “Dojana dobîndeşte în versurile 103-108 un ton de invectivă şi sarcasm: Carol al II-lea de Anjou (nou, tînăr, faţă de tatăl Carol I), rege de Napoli între 1285 şi 1309, în ciuda eforturilor sale, nu va putea face nimic împotriva acvilei, care a înfrînt adversari mult mai tari decît el. Partea istorico-politică a discursului lui Iustinian se încheie cu o profeţie: întrucît s-a întîmplat adesea ca fiii să plătească pentru greşelile părinţilor, la fel se va întîmpla cu Carol al II-lea. Într-adevăr un fiu al său, Filip, a fost luat prizonier de aragonezi, altul, Carlo Martello, a murit tînăr (cf. Paradis, cîntul VIII, v. 49 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Judecata lui Dante asupra statelor care pe atunci se întemeiau este net diferită de a noastră: pentru noi acţiunea casei regale franceze şi a celei de Anjou este de întemeiere a statelor naţionale moderne: pentru Dante e destinată eşecului şi în antiteză cu ideologia religioasă. Imperiul pentru el nu e un stat definit în termeni teritoriali: este mai curînd o instituţie juridică, un fel de tribunal suprem, ce garantează unitatea şi dreptatea, desface şi rezolvă conflictele; se pot accepta autonomiile cetăţilor şi ale teritoriilor feudale, dar nu ale statelor ca putere autonomă şi independentă” (T. Di Salvo).

niccolo_da_bologna

Advertisements

Istoria Imperiului (4)

pd_vi_10

«Către Spania şi-a întors stolul, apoi către Durazzo şi la Farsalia a izbit, că pînă la Nilul cald s-a simţit durerea. Antandrus şi Simois, de unde a pornit, a revăzut şi acolo unde Hector se odihneşte; şi-n paguba lui Ptolemeu apoi s-a clintit» (v. 64-69). În războiul civil împotriva lui Pompei, Cezar a repurtat cîteva succese fulgerătoare. “În Spania, Cezar i-a învins pe Petreius, Afranius şi Varus, aliaţi ai lui Pompei. Apoi a debarcat la Dyrrachium, în Iliria, iar la Pharsalus, în Tessalia, l-a înfrînt definitiv pe Pompei (48 î.Cr.). Acesta din urmă, refugiat în Egipt (Nilul cald), a fost ucis prin trădare de regele Ptolemeu” (E.A. Panaitescu). “Urmîndu-l pe Cezar, acvila revede locurile de unde a pornit istoria sa sfîntă: Antandrus, portul din Frigia de unde a ridicat ancora Enea (Eneida III, 5-6), rîul Simois, de lîngă Troia, la mormîntul lui Hector (Eneida V, 371). Apoi îşi reia zborul şi, pentru a răzbuna moartea lui Pompei, îl îndepărtează pe Ptolemeu de pe tronul Egiptului, dîndu-l surorii lui, Cleopatra” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_11

«De acolo a coborît fulgerînd peste Iuba; de unde s-a întors spre apusul vostru, căci se-auzea goarna pompeiană. Din ce-a făcut cu urmaşul său, Brutus şi Cassius în Infern latră, iar Modena şi Perugia stau îndurerate» (v. 70-75). Continuă succesele militare ale lui Cezar, evocate de duhul Împăratului Iustinian. Apoi gloria acvilei este preluată, în istoria romană, de urmaşul lui Cezar, Octavianus Augustus. “Din Egipt, acvila se năpusteşte cu violenţa şi repeziciunea unui fulger peste Iuba, regele Mauritaniei şi susţinătorul lui Pompei, învingîndu-l la Thapsus. Fără a se opri, «se întoarce» iar spre Spania şi-i învinge la Munda (45 î.Cr.) pe ultimii partizani ai lui Pompei. Semnul trece apoi în mîinile urmaşului lui Cezar, Octavianus Augustus, care i-a învins la Filippi (42 î.Cr.) pe Brutus şi Casius, autorii conspiraţiei ce-a dus la asasinarea lui Cezar. Dante i-a plasat pe Brutus şi Casius în Infern, sfîşiaţi de gurile lui Lucifer (Infern XXXIV, 64-67), afirmînd explicit că Brutus nu scoate un sunet. Mulţi critici văd, prin asta, o contradicţie între latră din versul 74 şi expresia folosită în prima cantică şi se străduiesc s-o elimine prin explicaţii ingenioase. Concluzia mai acceptabilă este a lui Parodi (Dante nu vrea să adauge aici un detaliu în plus la cele afirmate în Infern, ci îşi aminteşte acea scenă cu o altă stare sufletească), sau a lui Grabher (latră se foloseşte în sens ideal, dar cu toată forţa semnificaţiei sale reale). Modena a fost asediată de Marcus Antonius, care a fost apoi înfrînt în apropiere de către Octavianus. Perugia, în care s-au refugiat fratele şi soţia lui Antonius, a fost cucerită şi jefuită, după măceluri extinse, de către soldaţii lui Octavianus (41 î.Cr.)” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_12

«Din pricina-i mai plînge biata Cleopatra care, fugind din faţa sa, de la şarpe şi-a primit moartea crudă. Cu el s-a dus în goană la malul roşu; cu el a pus în lume atîta pace, de-a fost ferecat templul lui Ianus» (v. 76-81). Semnul acvilei, purtat în luptă de Augustus, a condus la înfrîngerea şi sinuciderea Cleopatrei. Gloria imperială s-a întins apoi pînă în Egipt şi a impus o pace durabilă. “Cleopatra, după ce a fost învinsă cu Antoniu în bătălia navală de la Actium (31 î.Cr.), s-a omorît lăsîndu-se muşcată de o viperă, pentru a nu cădea în mîinile lui Octavian şi a nu fi tîrîtă în prizonierat la Roma. Cucerind Egiptul, Octavian a dus acvila pînă pe ţărmul Mării Roşii (Eneida VIII, 685-688). Apoi a izbutit să impună o lungă perioadă de pace în lume, încît s-au putut închide în sfîrşit porţile templului lui Ianus, zeul războiului, care, pe vremea ostilităţilor, rămîneau mereu deschise” (E.A. Panaitescu).

giovanni_di_paolo

Istoria Imperiului (3)

pd_vi_8

«Sub el în tinereţe au triumfat Scipio şi Pompei; şi acelui deal sub care te-ai născut i s-a părut amar. Apoi, la vremea cînd întregul cer a vrut să-ntoarcă lumea la drumul său senin, Cezar prin voinţa Romei l-a luat» (v. 52-57). Sub semnul acvilei s-au afirmat marii strategi militari Scipio şi Pompei. Tot el a devastat Florenţa, la poalele dealului Fiesole, unde e locul de baştină al lui Dante. Apoi triumful acvilei a fost preluat şi dus mai departe de Cezar, cu voia poporului roman. “Publius Cornelius Scipio Africanul, după ce a luptat în tinereţe împotriva lui Hannibal la Ticino şi la Canne şi după ce-a cucerit Spania, a repurtat la treizeci şi trei de ani marea victorie de la Zama împotriva Cartaginei (202 î.Cr.). Gnaeus Pompeius Magnus a luptat pe cînd era tînăr împotriva lui Marius în Sicilia şi în Africa şi şi-a sărbătorit triumful la douăzeci şi cinci de ani. Semnul acvilei şi-a dovedit întreaga putere la Fiesole, dealul care domină Florenţa, fiindcă, după o povestire legendară acceptată de tot Evul Mediu (cf. Villani, Cronica I, 36 sqq.), orăşelul l-a adăpostit şi l-a ajutat pe Catilina care, după eşecul conspiraţiei sale, fugise de la Roma. Prin urmare a fost asediat şi distrus de armata romană” (E.A. Panaitescu). “Iată momentul central al acţiunii acvilei, în jurul căreia Dante construieşte interpretarea religios-teologică a întregii istorii a Romei. Cezar, prin faptele sale de arme, nu ca uzurpator, ci prin voinţa poporului roman, a creat în lume unitatea şi pacea (ce reflectă de-a dreptul seninătatea cerului), necesare pentru a întîmpina venirea lui Mesia şi a-i permite cuvîntului său să se răspîndească peste tot. O asemenea afirmaţie a fost deja făcută de Dante în Monarhia (I, XVI, 1-3) şi în Convivio (IV, V, 3-5). Această viziune riguros teologică asupra istoriei îi permite lui Dante să identifice, în cadrul evenimentelor, o ordine stabilită ab aeterno, iar în aparentele izbucniri de iraţionalitate a faptelor omeneşti o justificare profundă, fiecare dintre ele fiind un moment din manifestarea progresivă a voinţei divine. Această viziune umple discursul lui Iustinian de forţa epică specifică pentru cîntul VI din Paradis, care îl deosebeşte de cînturile corespondente din Infern şi Purgatoriu şi care plasează istoria Romei într-un climat de epopee” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_9

«Şi ce-a făcut din Varo pînă la Rin, au văzut-o Izère şi Loara şi Sena şi toate văile de care e Rhonul plin. Ce-a făcut apoi că a ieşit din Ravenna şi-a trecut Rubiconul, a fost aşa un zbor, că nu l-ar urma nici limba, nici pana» (v. 58-63). Vitejiile militare ale lui Cezar în Galia au fost contemplate de rîurile şi văile de la faţa locului. Repeziciunea triumfului său, după trecerea Rubiconului, abia poate fi redată de ritmul scrisului şi al vorbirii. “Faptele lui Cezar, întemeietorul Imperiului, «primul principe suprem» (Convivio IV, V, 12), sînt prezentate în cinci terţine, unde acţiunea se umple de nume de cetăţi şi ape, îmbrăţişînd trei continente. Primele campanii militare ale lui Cezar sînt în Galia Transalpină, indicată prin apele sale: Varo (la graniţa răsăriteană), Rin (la graniţa apuseană), şi apoi Izère, Loara, Sena şi Rhonul, care o străbat” (E.A. Panaitescu). “Natura este chemată să depună mărturie pentru vitejiile acvilei, sub conducerea lui Cezar. Acesta, plecînd de la Ravenna, unde se oprise în marşul asupra Romei, a trecut Rubiconul (ce marca graniţa dintre Galia Cisalpină şi Italia), pornind războiul civil cu Pompei. Dacă în altă parte (Infern XXVIII, 91-102) Dante deploră această confruntare civilă, aici o consideră un rău necesar pentru a se putea realiza planul divin al imperiului universal” (E.A. Panaitescu).

andrea_bonaiuto

Istoria Imperiului (2)

pd_vi_4

«Cu asta la prima întrebare s-a dat răspuns; dar felul său mă-mpinge să urmez cu o adăugire, ca să vezi cu cîtă dreptate se-ndeamnă împotriva prea sfîntului semn şi cine şi-l preia, şi cine i se opune» (v. 28-33). După ce-a răspuns la prima întrebare a lui Dante, împăratul simte nevoia să-şi completeze discursul, pentru a sublinia eroarea guelfilor şi a ghibelinilor din vremea poetului. Unii se folosesc de simbolul imperial pentru propriile lor interese, iar alţii îl combat cu la fel de multă nedreptate. “Iustinian îl interesează pe Dante doar întrucît e purtătorul unui mesaj, personajul căruia poetul îi încredinţează misiunea de a exprima despre Imperiu propriile sale idealuri politice. Pentru Dante este important să exprime aici o judecată care, prin nobleţea personajului şi locul unde se află (în Paradis) dobîndeşte un caracter solemn, indiscutabil, definitiv: o reafirmare a valabilităţii eterne a Imperiului şi o condamnare a celor care, adversari sau apărători prefăcuţi, îl subminează. (…) Panorama istorică ce urmează slujeşte, pe de o parte, în polemica antipartinică, pe de alta la nevoia restaurării unei puteri care să facă ordine, a autorităţii politice supreme. Contează aici nu Imperiul, contemplat în perfecţiunea sa nemişcată, ci polemica împotriva guelfilor şi a ghibelinilor: prin confruntarea dintre ceea ce se spune despre Imperiu şi actuala realitate decadentă, va reieşi mai limpede activitatea nefastă a duşmanilor şi a aparenţilor prieteni, împotriva acestuia şi a omenirii” (T. Di Salvo).

pd_vi_5

«Vezi cîtă virtute l-a făcut vrednic de cinste; şi-a început de cînd Pallas a murit pentru a-i da o ţară. Tu ştii că şi-a făcut sălaş în Alba, trei veacuri şi mai bine, pînă cînd cei trei cu trei s-au luptat pentru el iarăşi» (v. 34-39). Iustinian evocă în faţa lui Dante momentele de înălţare istorică, prin care se confirmă demnitatea Romei şi valoarea Imperiului. Pallas s-a jertfit pentru întemeierea sa. Prima reşedinţă a acvilei a fost la Albalonga (oraş din Latium), unde urmaşii lui Enea au domnit trei secole. După lupta dintre cei trei Horaţiu şi cei trei Curiazi, Roma şi-a cîştigat dreptul de-a deveni sediul acvilei. “Pallas, trimis de tatăl său Evandrus, rege în Latium, în ajutorul lui Enea, a murit eroic în lupta împotriva lui Turnus, pentru a impune domnia acvilei aduse de Enea în Latium (Eneida X, 479-509). Istoria de virtute şi cinste a Imperiului reîncepe acolo unde s-a întrerupt povestirea din Eneida virgiliană, pe care Dante nu putea să n-o considere predecesoarea sa directă. Inclusiv originea prea sfîntului semn, cu venirea lui Enea în Italia, a fost stabilită pe baza autorităţii lui Virgiliu” (E.A. Panaitescu). “Urmaşii lui Enea au domnit peste trei sute de ani în Albalonga, cetatea întemeiată în Latium de Ascanius, fiul eroului troian, pînă cînd semnul acvilei a trecut la Roma, după victoria celor trei Horaţiu, reprezentanţi ai Romei, asupra celor trei Curiazi, ce reprezentau Albalonga” (E.A. Panaitescu). “Pentru a confirma prin exemple valabilitatea şi funcţionalitatea instituţiei imperiale, Iustinian îl invită să privească alături de el în urmă la istoria Romei: va deduce că Roma şi Imperiul au fost create de Providenţă, urmăresc ţinte ce nu vor putea fi nicicînd distruse. Cel ce i se opune Imperiului i se opune lui Dumnezeu: este un păcătos, nu un om cu altă opinie” (T. Di Salvo).

pd_vi_6

«Şi ştii ce-a făcut, de la păţania Sabinelor la durerea Lucreţiei, sub şapte regi, cucerind roată popoarele vecine. Ştii ce-a făcut, purtat de romanii măreţi, împotriva lui Brennus, a lui Pirus, a altor prinţi şi tovarăşi» (v. 40-45). Iustinian îi reaminteşte pe scurt istoria romană, de la răpirea Sabinelor, la necinstirea Lucreţiei şi prăbuşirea monarhiei. Îi evocă luptele victorioase împotriva galilor, conduşi de Brennus, împotriva epiroţilor, conduşi de Pirus etc. “Continuă cu repeziciune povestirea vitejiilor înfăptuite de semn în timpul celor şapte regi, de la răpirea sabinelor, întîmplată sub Romulus, pînă la jignirea îndurată de Lucreţia, din partea lui Sextus, fiul lui Tarquinius Superbus. Lucreţia s-a sinucis, iar soţul ei, Collatinus, cu ajutorul lui Brutus, a stîrnit o revoltă a poporului împotriva Tarquinilor. Prin alungarea acestora de la putere, s-a pus capăt monarhiei” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_7

«de unde Torquatus şi Quintius, care din părul ciufulit a fost numit, şi Decii şi Fabii şi-au luat faima ce bucuros o pomenesc. El a frînt sumeţia arabilor, ce-n urma lui Hannibal au trecut stîncile muntoase, de unde tu, Padule, cobori» (v. 46-51). Glorioasa istorie romană este evocată prin numele eroilor care au ilustrat-o. “Sînt amintite aici faptele de arme ale romanilor, în prima perioadă a republicii, cînd i-au respins pe galii conduşi de Brennus şi pe tarentinii ajutaţi de Pirus, regele Epirului, învingînd apoi toate statele vecine, care încercau să se opună supremaţiei lor. Titus Manlius Torquatus a fost învingătorul galilor şi al latinilor. Cei trei Deci, tatăl, fiul, nepotul, s-au jertfit în războiul pentru gloria Romei. Publius Decius Mus a murit în lupta împotriva latinilor, în bătălia de la Veseri (340 î.Cr.), fiul său împotriva saniţilor, în lupta de la Sentino (295 î.Cr.), nepotul împotriva lui Pirus, la Ascoli Piceno (279 î.Cr.). Trei sute de membri ai familiei nobile Fabi au pierit în lupta împotriva celor din Veii, în bătălia de la Cremera (477 î.Cr.). Au fost învinşi de acvilă inclusiv cartaginezii (termenul arabi indică aici popoarele din Africa de Nord), care sub conducerea lui Hannibal au îndrăznit să traverseze Alpii” (E.A. Panaitescu).

giovanni_di_paolo2

Istoria Imperiului (1)

oxford

Cerul al doilea, al lui Mercur. Spirite care au acţionat pentru cauza binelui, dar au dorit onoruri publice. Sinteza istoriei glorioase a Imperiului, prin cuvintele Împăratului Iustinian. Povestea lui Romeo di Villanova.

pd_vi_1

«‘După ce Constantin a-ntors acvila împotriva mersului ceresc, de care s-a ţinut în urma bătrînului ce pe Lavinia a luat-o, peste o sută şi-o sută de ani pasărea Domnului la marginea Europei s-a oprit, lîngă munţii din care a ieşit; şi sub umbra sfintelor pene a cîrmuit lumea, din mînă-n mînă, şi astfel trecînd, în mîna mea a venit» (v. 1-9). Împăratul Constantin a mutat capitala Imperiului (adică acvila, simbolul său) de la Roma la Bizanţ, de la apus la răsărit, împotriva direcţiei pe care se mişcă soarele pe cer. Pentru a întemeia Imperiul, odinioară, acvila venise invers, din Troia în Lazio, adusă de Enea, care s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Apoi însă acvila şi-a stabilit reşedinţa în răsăritul Europei, timp de peste două secole, la Bizanţ, lîngă munţii Troadei, de unde ieşise Enea. Sub sfintele însemne ale puterii imperiale a fost condusă lumea de acolo, iar autoritatea funcţiei a fost transmisă de la un împărat la următorul, pînă la cel care acum vorbeşte. “Să lămurim lucrurile: 1) pentru Dante există o continuitate între Imperiul Roman şi Imperiul Bizantin: ba chiar, în termeni riguroşi, n-ar trebui să vorbim de Imperiul Bizantin, fiindcă aceasta este o denumire a noastră: pentru poet există doar Imperiul Roman, care la un moment dat şi-a mutat capitala de la Roma la Bizanţ. Iustinian este, pentru poet, urmaşul lui Constantin, al lui Traian, al lui Augustus şi împărat legitim al unui imperiu care îşi are rădăcinile în distrugerea Troiei, în fuga lui Enea, în întemeierea Romei şi derivaţiile ei din Evul Mediu cu Carol cel Mare şi Henric al VII-lea, care sînt urmaşii naturali şi legitimi, continuatorii lui Cezar, ai lui Marcus Aurelius, ai lui Teodosie etc.; 2) Imperiul nu este o instituţie destinată să se dizolve: trebuie să fie apărătorul şi garantul păcii, al justiţiei şi al libertăţii, are aceeaşi durată ca Biserica, funcţii înrudite, se naşte ca Biserica din marele proiect providenţial pentru mîntuirea omenirii; 3) Constantin, transferînd capitala Imperiului, a încălcat legea prin care Dumnezeu şi-a marcat semnul voinţei: soarele se mişcă de la orient spre occident şi acesta este şi sensul istoriei. Enea, de fapt, a venit din răsărit, tot din răsărit a venit Cristos, iar Imperiul (Enea) şi Biserica (Isus) s-au întîlnit în apus şi şi-au stabilit sediul la Roma: a fost o greşeală, o încălcare a ordinii naturale (date de Dumnezeu) mutarea capitalei imperiale de la apus la răsărit; 4) de cînd Constantin s-a mutat în răsărit şi pînă cînd Iustinian a luat puterea au trecut, zice Dante, peste două sute de ani: de fapt au fost 197. Aici poetul a fost indus în eroare de calculul făcut de Brunetto Latini” (T. Di Salvo).

pd_vi_2

«Cezar am fost şi sînt Iustinian, care, prin voia primei iubiri ce-o resimt, din legi am scos ce era de prisos şi în zadar. Şi înainte să mă apuc de treabă, o singură natură la Cristos credeam să fie, nu mai multe, şi cu această credinţă mă mulţumeam; dar slăvitul Agapit, ce-a fost păstor suprem, la credinţa sinceră m-a îndreptat cu vorbele sale» (v. 10-18). Duhul care vorbeşte se prezintă: este împăratul Iustinian, care s-a preocupat să reformeze legile imperiului. Înainte de această ocupaţie, alunecase în erezia monofizită. Apoi însă Papa Agapit l-a readus pe calea cea dreaptă. “În primele nouă terţine, Iustinian răspunde la prima întrebare a lui Dante, care se referă la persoana şi la viaţa sa. Apoi discursul se va extinde la povestea epică a istoriei providenţiale a Romei. Dar acest debut plasează deja viaţa împăratului pe fundalul celeilalte, a întîmplării universale, care va fi tema centrală a cuvintelor sale” (Chiavacci Leonardi). “Iustinian, răspunzînd la întrebarea lui Dante (cîntul V, v. 127), distinge îngîndurat (cf. şi Purgatoriu V, 88) elementul caduc al gloriei pămînteşti (Cezar am fost…) de cel etern, reprezentat de personalitatea individului (sînt Iustinian). În Iustinian (născut în 482 şi mort în 565) Dante vede tipul de monarh ideal: împăratul roman din vremurile antice, integrat în credinţa creştină. După istoricii din Evul Mediu, care urmau o tradiţie greşită, Iustinian şi soţia sa Teodora ar fi aderat pentru scurt timp la erezia lui Eutihie, numită monofizită, fiindcă accepta în Cristos doar natura divină. Agapit I (pontif între 533 şi 536), care a mers la Constantinopol pentru a negocia pacea dintre Iustinian şi ostrogoţi, ar fi izbutit să-l convertească pe împărat la dreapta credinţă” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_3

«Eu l-am crezut; şi ce-i stătea-n credinţă, de-acuma văd aşa limpede, cum vezi tu în orice contrazicere ce-i fals şi drept. Îndată ce cu Biserica mi-am mişcat paşii, i-a plăcut Domnului prin har să-mi inspire înalta muncă şi pe deplin ei m-am dăruit; şi i-am încredinţat armele lui Belizarie al meu, a cărui mînă dreaptă de cer s-a lipit şi-a fost semn că eu trebuia să stau odihnit» (v. 19-27). Iustinian i-a dat crezare papei şi s-a lepădat de învăţăturile sectare. Această convertire i-a atras inspiraţia lui Dumnezeu, în importanta activitate legislativă în care s-a implicat. Faptele de arme le-a lăsat pe seama generalului său Belizarie, care a repurtat numeroase succese în bătălie. “După reconcilierea cu Biserica începe marea faptă pămîntească a lui Iustinian, căruia Dumnezeu îi încredinţează datoria de a rearanja şi defini dreptul roman (şi ca maestru etern al dreptului se prezentase chiar împăratul în versul 12). Înalta muncă este legată de Corpus iuris civilis, grandioasa culegere juridică în care s-a adunat tot ce era valabil din dreptul roman, excluzîndu-se ceea ce deja era depăşit de trecerea timpului şi de schimbarea condiţiilor de trai (ce era de prisos) şi eliminîndu-se repetiţiile şi contradicţiile din multe legi (în zadar). Dedicîndu-se pe deplin operelor de pace, Iustinian i-a încredinţat fidelului general Belizarie misiunea de a recuceri ţinuturile pierdute de Imperiu în ultimele decenii. Două cuvinte sînt pronunţate cu o deosebită solemnitate a vocii: legile (v. 11-12) şi armele (v. 25-26) Imperiului au fost îndrumate de Dumnezeu. Introducerea spre partea centrală a discursului lui Iustinian (v. 34 sqq.) e astfel realizată, fiindcă de-acum «divinul pluteşte cu forţă peste Imperiu şi misiunea sa» (Grabher). Crucea şi acvila s-au întîlnit în istorie, la fel cum, la un moment dat, s-au întîlnit în viaţa lui Iustinian, a cărui figură dobîndeşte în acest moment demnitatea de exemplum” (E.A. Panaitescu). “Născut în 482, mort în 565, Iustinian a avut meritul, pe care poetul îl recunoaşte mai presus de orice, că a demarat unificarea într-un singur cod a complexităţii legislaţiei romane şi a indicat, în cadrul legilor, temeliile Imperiului, bazele ordinii şi ale autorităţii, garanţia convieţuirii civile, destinate să împlinească de asemeni un destin religios. Printr-o comisie condusă de Tribonian, a strîns şi a dat caracter organic legilor ce-au rezultat din secole de înţelepciune juridică romană, avînd grijă să elimine repetiţiile, anacronismul, discordanţele. Pe aceste texte juridice s-a studiat în Evul Mediu, iar Dante le cunoştea inclusiv prin studiile pe care le-a făcut la importanta şcoală juridică de la Bologna” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina

Despre valoarea prudenţei (8)

pd_v_22

«Aşa mi-a spus unul din duhurile pioase; şi Beatrice: ‘zi, zi liber şi crede-i ca pe zei’. ‘Văd bine cum te ghemuieşti în propria-ţi lumină, pe care prin ochi o oglindeşti, căci ea luceşte cînd rîzi» (v. 121-126). Beatrice îl îndeamnă să-şi adreseze întrebările cu toată încrederea. Dante constată că interlocutorul său se adună tot într-un fascicol de lumină, proiectat în exterior prin intermediul ochilor. Strălucirea îşi măreşte intensitatea, atunci cînd exprimă fericirea duhului. “Îndemnul rostit de Beatrice să lase deoparte orice ezitare şi să vorbească este un indiciu al sentimentului pios şi supus al pelerinului: el nu poate face sau spune nimic fără o încuviinţare de la Beatrice” (T. Di Salvo). “Lumina străluceşte, atunci cînd rîd ochii duhului închis înăuntru. Aceasta e poate cea mai frumoasă dintre variaţiunile create de Dante pentru a exprima raportul dintre bucuria spirituală a sufletelor şi intensitatea luminii care le învăluie. Lumina e în Paradis trupul lor, singurul lor mod de exprimare. Dar aici, în al doilea cer, încă se percepe, fulgerător, acel dublu zîmbet, interior şi exterior, care după aceea se va putea doar intui” (Chiavacci Leonardi).

pd_v_23

«dar nu ştiu cine eşti, nici de ce ai, suflet demn, treapta sferei care li se-nvăluie muritorilor cu alte raze’. Astea le-am spus eu spre lumina ce mai-nainte îmi vorbise; la care ea s-a aprins mai strălucitoare decît era» (v. 127-132). Călătorul vrea să afle identitatea celuilalt şi motivul pentru care se bucură de fericirea echivalentă lui Mercur, planetă ascunsă de privirile oamenilor prin razele soarelui. “Dante pune două întrebări, ca odinioară în faţa Piccardei, răspunzînd la invitaţia curtenitoare a celuilalt: cine este şi de ce se află în sfera aceea. Interesul e totodată etic şi istoric, personal şi public” (Chiavacci Leonardi). “Despre figura duhului fericit, Dante nu ne spune decît că îi vedea lumina fascinantă şi orbitoare, iar din mijlocul acelei lumini îi răsar ochii. Restul figurii şi al trăsăturilor pămînteşti a dispărut. Din aspectul omenesc rămîn doar ochii: o imagine încă mai vagă şi mai nesigură decît în cerul Lunii” (T. Di Salvo). “Mercur apare foarte frecvent învăluit în razele soarelui (cf. Convivio II, XIII, 11), fiindcă are orbita foarte aproape de discul solar” (E.A. Panaitescu).

pd_v_24

«Cum soarele se-ascunde pe sine de prea multă lumină, cînd căldura a mistuit aburii groşi de negură; din mai mare bucurie s-a ascuns înăuntrul razei figura sfîntă; şi-astfel pitulată mi-a răspuns cum următorul cînt o cîntă» (v. 133-139). De pe urma bucuriei sporite, provocate de întrebările lui Dante, duhul s-a aprins cu o lumină mai intensă şi a devenit ca soarele ce nu mai poate fi privit de prea multă strălucire. Apoi a început să-i răspundă aşa cum se va consemna în cîntul următor. “Mai înainte pasărea se închidea în cuibul făcut de ea însăşi, acum, într-un mod mai elaborat, soarele se ascunde în propria sa lumină. Dublarea imaginilor se roteşte în jurul unui singur centru fantastic, ce atrage şi pune la încercare geniul artistic al lui Dante, parcă aflat în competiţie cu realitatea îndrăzneaţă pe care a închipuit-o: duhul fericit stă înfăşurat şi ascuns în lumina produsă de el însuşi. O mare idee teologică şi poetică, pe care se construieşte tot Paradisul, înainte de Empireu” (Chiavacci Leonardi). “Structura cîntului rămîne astfel deschisă: răspunde şi apoi întreabă, dar se află în afara sa atît întrebarea ce-a provocat în prima parte răspunsul venit de la Beatrice, cît şi răspunul lui Iustinian, spre care înclină dorinţa care l-a determinat pe Dante să adreseze întrebarea finală” (M. Pastore Stocchi).

pietro_lorenzetti

Despre valoarea prudenţei (7)

pd_v_18

«Şi dacă steaua s-a schimbat şi-a rîs, cum m-am făcut eu oare, ce din fire-s tare schimbător! Cum în havuzul liniştit şi curat se adună peştii la ce le vine de-afară, de-l cred bun de mîncat» (v. 97-102). Pînă şi steaua – de obicei cu un aspect constant – s-a transfigurat, îndată ce-a zărit-o pe Beatrice. Cu atît mai fericit s-a făcut Dante, care avea oricum o fire instabilă. “Dante şi Beatrice au intrat în al doilea cer, al lui Mercur, unde apar sufletele celor ce-au făcut binele pentru a obţine onoare şi faimă. Cînd o întîmpină pe Beatrice, planeta (steaua) se transfigurează, devenind mai luminoasă, deşi în Evul Mediu exista convingerea generală că planetele, stelele şi în general toate corpurile cereşti sînt neschimbate. Aici, caracterului neschimbător al planetei, Dante îi opune natura umană, sensibilă faţă de orice influenţă şi aşadar foarte schimbătoare” (E.A. Panaitescu).

 pd_v_19

«aşa văzut-am peste o mie de sclipiri venind spre noi, şi-n fiecare răsuna: ‘Iată cine ne va spori iubirea’. Şi cum fiecare la noi înainta, se vedea umbra-i plină de fericire, în lumina limpede ce din ea se răsfrîngea» (v. 103-108). Nenumărate luminiţe s-au apropiat de cei doi, la fel cum în bazinul cu apă limpede se adună iute peştii să vadă ce vine de-afară. Duhurile se bucurau că noii sosiţi le vor ajuta să-şi mărească ardoarea carităţii. Pe măsură ce duhurile se apropiau, lumina fiecăruia îi reflecta fericirea. “După interpretarea lui Natali, fericiţii din al doilea cer îi prezic lui Dante soarta sa viitoare: el, după moarte, va face parte din grupul lor, fiindcă a fost, la fel ca ei, activ de dragul gloriei (Paradis VI, 112-114). În ultima parte a cîntului V, poezia Paradisului trăieşte la cotele sale cele mai înalte: în fericirea Beatricei, exprimată printr-un adjectiv – fremătătoare – şi printr-un gest – s-a întors… în partea unde lumea e mai vie – în transfigurarea ei luminoasă, în tăcerea ei şi a lui Dante, în reprezentarea cerurilor care, devenind mai strălucitoare, participă şi ele la acea iubire divină, ce parcă umple întregul univers. Înlănţuirea fulgerătoare a acestor fapte (privirea în sus, tăcerea, transfigurarea, urcarea în al doilea cer, bucuria sporită a Beatricei, mărirea luminii planetei, schimbarea lui Dante se petrec simultan) se încheie într-una din acele comparaţii ce pot reprezenta singure poezia Paradisului şi care, oricum, luminează atmosfera supraomenească. Limpezimea cerului lui Mercur este comparată cu un havuz liniştit şi curat, în timp ce duhurile care evoluează în acea lumină oferă aici primul exemplu de viaţă corală, făcută nu doar din mişcări, ci şi din cuvinte armonioase (versurile 104-105: şi-n fiecare răsuna: «Iată cine ne va spori iubirea») ” (E.A. Panaitescu).

pd_v_20

«Gîndeşte, cititorule, dacă ce-aici începe n-ar continua, cu cîtă dorinţă de-a şti i-ai resimţi lipsa; şi singur vei pricepe cît dor aveam de-a le auzi soarta, îndată ce-n ochi mi s-au arătat» (v. 109-114). Poetul i se adresează direct cititorului: să-şi închipuie cît de mare i-ar fi frustrarea, de n-ar mai şti continuarea celor ce urmează a fi povestite; la fel de intensă era şi dorinţa lui Dante de-a afla povestea acelor duhuri fericite. “Apelul la cititor are o evidentă funcţie retorică: lucrurile pe care le vede şi le percepe sînt măreţe, au ceva ieşit din comun şi excepţional. Nu sînt uşor de reprezentat: de aceea este nevoie ca lectorul să se implice şi să completeze pe cont propriu, cu imaginaţia sa, cadrul tocmai schiţat de poet” (T. Di Salvo). “Cititorul se află pe acelaşi plan cu călătorul protagonist: încearcă aceleaşi sentimente, are aceleaşi reacţii. Descoperă şi el, ca personajul Dante, lumea incredibilă de dincolo. În această coincidenţă se află taina felului de a povesti din cadrul poemului, unde orice om-cititor merge alături de Dante în lumea cealaltă” (Chiavacci Leonardi).

pd_v_21

«‘Oh, suflet bine născut, căruia harul îi oferă vederea tronurilor din eternul triumf, înainte de a-şi părăsi datoria, de lumina ce prin tot cerul se revarsă noi sîntem înflăcăraţi; astfel că, dacă doreşti să afli despre noi, pe placul tău te satură’» (v. 115-120). Îi vorbeşte unul dintre duhurile din cerul lui Mercur. Întrucît Dante e un spirit destinat mîntuirii, căruia i se oferă, în plus, miracolul de-a cunoaşte înainte de moarte Paradisul, îl îndeamnă să întrebe tot ce vrea să afle. “Duhul care a vorbit îşi va dezvălui identitatea în cîntul următor: este Împăratul Iustinian. Crede-i ca pe zei: fericiţii, de fapt, participă la bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, spune Sfîntul Toma (Summa Theologica I, XII, 5; I, XIII, 9), ei sînt cumva «asemeni lui Dumnezeu», însă de o asemănare ce nu echivalează, fireşte, cu identitatea” (E.A. Panaitescu).

miniatura_fiorentina

Despre valoarea prudenţei (6)

pd_v_16

«Aşa Beatrice către mine cum o scriu; apoi s-a întors fremătătoare în partea unde lumea e mai vie. Tăcerea ei şi transfigurarea i-au impus linişte minţii mele hulpave, ce-avea deja noi întrebări pe dinainte» (v. 85-90). Poetul a transcris aici cu precizie cuvintele pe care i le-a rostit Beatrice. Apoi călăuza s-a răsucit către lumina divină, ceea ce i-a impus tăcere călătorului, care era frămîntat şi de alte curiozităţi. “Beatrice, după ce a apărut ca salvatoarea lui Dante în primul cînt din Infern, iar în Purgatoriu ca judecătoarea lui (cîntul XXXI), cea care admonestează omenirea rătăcită şi e profetul viitorului (cîntul XXXIII), în primele cînturi din Paradis prezintă două aspecte ale personalităţii sale poliedrice. Figura ei este luminoasă ca a unui duh fericit, la care amintirea iubirii pămînteşti s-a transferat pe un plan transcendent, iar frumuseţea ei (expresie a splendorii adevărului pe care de-acum o răspîndeşte) provoacă la Dante rătăciri neîncetate, ce păstrează puternica vibraţie sentimentală de odinioară. Totuşi, de asemeni prin intermediul Beatricei, Poetul discută în aceste prime cînturi, slujindu-se limpede de metoda scolastică, cele mai complicate probleme teologice şi ştiinţifice: o Beatrice uneori profesoară, alteori subtil analistă, uneori greoi explicativă, dar mereu susţinută de pasiunea celui ce vede, în sentimentul şi în prezenţa divinităţii, motivul cel mai înalt al poeziei. Acum însă «rigoarea intelectuală pare depăşită de elanul ascetic şi parenetic, care se coace în discursul lui Dante şi explodează apoi în versul 64» (Montanari), deschizînd astfel prima dintre numeroasele invective pe care le vom găsi în Paradis împotriva decadenţei morale a omenirii (mărturie clară că realitatea pămîntească nu păleşte în luminozitatea cerurilor ci, dimpotrivă, din acest contrast dobîndeşte contururi mai viguroase). Aici personalitatea Beatricei apare complet depăşită de cea a Poetului, care îşi strigă indignarea în faţa oilor nebune a căror voinţă tare e de tot rară (Paradis IV, 87) şi constatarea amară a slăbiciunii oamenilor care, tocmai de aceea, nu trebuie să facă jurăminte în zadar” (E.A. Panaitescu).

pd_v_17

«şi ca săgeata care-n semn izbeşte înainte de potolirea corzii, am fugit în a doua împărăţie. Aici pe doamna mea am văzut-o aşa voioasă, cînd în lumina acelui cer s-a aşezat, că de la ea mai sclipitoare s-a făcut planeta» (v. 91-96). Cei doi au urcat foarte repede în următorul cer. Fericirea Beatricei, care a sporit odată cu apropierea de Dumnezeu, a umplut de lumină şi noua planetă întîlnită. “Aceste treceri dintr-un cer în altul se realizează în afara timpului, într-un mod extrem de rapid. Asta îl obligă pe Dante să caute comparaţii cu experienţele cele mai iuţi pe care le cunoaşte omul: aici, repeziciunea săgeţii azvîrlite spre ţintă. În ansamblu lumina, strălucirea sporită, luminozitatea crescută, capacitatea mai acută a poetului de-a percepe ce anume îi stă pe dinainte sînt indiciile trecerii de la un cer la altul. Dintre toate simţurile, cel care îl apropie mai mult de întîmplarea cu totul spirituală a Paradisului, cel ce resimte mai puţin ponderea şi limitele pămînteşti, văzul este cel mai potrivit pentru exigenţele poeziei din Paradis: de aici importanţa sa în a treia cantică, ce pare uneori o reprezentaţie sacrală, recitată într-o biserică, printre mari ferestre gotice” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo

Despre valoarea prudenţei (5)

pd_v_14

«Fiţi, creştinilor, mai cumpăniţi; nu fiţi ca pana-n vînt şi nu credeţi că orice apă vă spală! Aveţi noul şi vechiul Testament, şi pe păstorul Bisericii care vă-ndrumă: asta vă fie de-ajuns pentru mîntuire» (v. 73-78). Creştinii au nevoie de mai multă chibzuinţă, pentru că jurămintele făcute nu pot fi şterse cu uşurinţă. Biblia şi autoritatea ecleziastică supremă pot oferi toată îndrumarea necesară. “Versul 75 e printre cele mai disputate. Chimenz înţelege şi explică astfel: «să nu credeţi că orice altă ofertă, în schimbul jurămintelor încălcate, anulează înţelegerea stabilită de voi cu Dumnezeu, aşa cum orice apă spală petele». E totuşi limpede referinţa mereu polemică la obiceiul vremurilor sale, neserios şi superficial în pronunţarea jurămintelor şi la fel de superficial, ba chiar vinovat, în acordarea absolvirii” (T. Di Salvo). “Păstorul Bisericii: aici referinţa nu e fireşte la acel papă care domnea atunci, condamnat de Dante la Infern printre simoniaci (Inf. XIX, 52-57), ci se înţelege autoritatea papală, stabilită de Cristos să călăuzească specia omenească” (Chiavacci Leonardi).

pd_v_15

«De vă îndeamnă pofta rea la altele, fiţi oameni, nu oi turbate, încît iudeul printre voi să nu vă rîdă! Nu faceţi ca mielul, ce lasă laptele mamei şi, prostuţ şi nevolnic, se zbate făcîndu-şi pagubă!’» (v. 79-84). Creştinii sînt obligaţi să îşi stăpînească impulsurile superficiale de-a face jurăminte, pentru a nu se face de rîs printre iudeii ce trăiesc alături de ei. Nu au voie să se îndepărteze de la preceptele doctrinei, ca mielul nărăvaş care fuge de laptele mamei. “Pofta rea: este patima fără discernămînt, care îi împinge pe oameni să facă jurăminte neghioabe şi fără sens, pentru a obţine de la Dumnezeu împlinirea unei dorinţe de mică însemnătate, sau de-a dreptul păcătoase. Altă interpretare propune să vedem în pofta rea acţiunea clerului şi a ordinelor religioase corupte, care din poftă de bani îi îndemnau pe credincioşi la cadouri şi donaţii sau, pentru bani, le ştergeau jurămîntul, ori le permiteau să-i schimbe materia implicată” (E.A. Panaitescu).

giovanni_di_paolo2

Despre valoarea prudenţei (4)

pd_v_10

«Cealaltă, ce-i dată ca materie, poate fi astfel că nu greşim de-n altă materie o preschimbăm» (v. 52-54). Conţinutul promis, în cadrul jurămîntului, poate fi înlocuit. “Schimbarea materiei jurămîntului se poate realiza doar cu autorizaţie ecleziastică: dalba cheie sau de argint indică ştiinţa şi prudenţa necesare pentru a judeca, iar cea galbenă sau de aur autoritatea pe care Dumnezeu i-a oferit-o Bisericii de a lega sau dezlega (cf. Purgatoriu IX, 117-126)” (E.A. Panaitescu).

pd_v_11

«Dar să nu-şi mute nimeni greutatea de pe umeri în voia sa, fără învîrtirea dalbei chei şi a celei galbene; şi orice schimbare s-o crezi smintită, de lucrul lepădat nu-i în celălalt conţinut, aşa cum patru în şase e cuprins» (v. 55-60). Înlocuirea conţinutului jurămîntului se poate face doar cu acordul autorităţii ecleziastice şi în aşa fel încît noua ofertă să fie superioară celei precedente. “Beatrice, după ce a deosebit rigid esenţa jurămîntului (adică sacrificarea propriei libertăţi) de materia asumată şi după ce a afirmat riguros că se poate schimba materia, dar nu forma sa, observă că doar intervenţia Bisericii poate permite schimbarea obiectului, cu condiţia ca a doua ofertă să fie superioară, ca valoare şi importanţă, faţă de prima. Întrucît jurămîntul de castitate este cel mai important dintre toate, el nu poate fi modificat nici măcar de Biserică. Sfîntul Toma, care faţă de jurămîntul de castitate are o poziţie asemănătoare (II, II, 88, 11), într-un alt pasaj (II, II, 88, 10) susţine că Biserica poate oferi scutirea totală de jurămînt, atunci cînd consideră că aceasta oferă un avantaj mai adevărat şi mai substanţial. Dante, în schimb, «iritat moral de abuzurile care se puteau produce în acest domeniu» (Montanari), aderă la doctrina mai riguroasă: nu este posibilă nici o scutire totală” (E.A. Panaitescu).

pd_v_12

«Deci orice lucru ce cîntăreşte cu valoarea sa că apleacă balanţa, nu poate fi compensat cu altă cheltuială. Să nu facă muritorii jurăminte în zadar: fiţi statornici şi nu chiori la minte, ca Iefte la prima vedere» (v. 61-66). Aşadar promiterea unui lucru extrem de important nu poate fi echivalată de nici o altă ofertă. Este nevoie de multă precauţie, atunci cînd ne legăm prin jurăminte. Să nu repetăm imprudenţa personajului biblic. “Iefte, judecător al Israelului, trebuind să lupte împotriva amoniţilor, a făcut jurămîntul prostesc că-l va jertfi, dacă va fi învingător, pe primul om întîlnit în pragul casei sale: astfel şi-a sacrificat fiica, prima care i-a ieşit în întîmpinare după victorie (cf. Judecătorii 11, 30-40). Atît Părinţii Bisericii cît şi teologii medievali au condamnat unanim jurămîntul lui Iefte şi cruzimea sa (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica II, II, 88, 2)” (E.A. Panaitescu).

pd_v_13

«care se cădea a spune: ‘Rău am făcut!’, decît, ţinînd, încă mai rău să facă; şi la fel de smintit îl poţi vedea pe marele căpitan grec, pentru care şi-a plîns frumosul chip Ifigenia şi s-au tînguit deştepţi şi netoţi, ce-au auzit de asemenea jertfă» (v. 67-72). Iefte, judecătorul din Biblie, ar fi trebuit să-şi retragă jurămîntul, în loc să-l respecte prosteşte, făcînd mai mult rău. La fel de nechibzuit a fost Agamemnon, de pe urma căruia s-au jelit Ifigenia şi mulţi alţii. “După exemplul biblic urmează, cum e regula la Dante, exemplul clasic” (Chiavacci Leonardi). “Agamemnon, comandantul suprem al grecilor, pentru a avea parte de vînt prielnic şi forţă de navigaţie cu armata, din portul Aulida spre Troia, i-a promis Dianei cel mai frumos lucru care se va naşte în acel an în regatul său. A fost astfel obligat s-o sacrifice pe fiica sa Ifigenia. La acest episod se referă Virgiliu (Eneida II, 116-119) şi Ovidiu (Metamorfoze XII, 27 sqq.), dar poate că Dante se gîndeşte aici la un pasaj din Cicero (De Officiis III, 25) care, vorbind despre jurămîntul lui Agamemnon, îşi exprimă dezaprobarea” (E.A. Panaitescu). “Că Ifigenia ar fi plîns nu apare în nici un text, dar timp de două luni a plîns fiica lui Iefte (…). Dante, cu o trăsătură proprie de geniu poetic, le pune alături pe cele două tinere, aproape suprapunînd lacrimile uneia peste situaţia identică a celeilalte” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_francese