Două explicaţii pentru Dante (2)

by Laszlo Alexandru

pd_iv_4

«Te gîndeşti: ‘Dacă voinţa bună ţine, sila altuia de ce îmi taie măsura meritelor?’. Alt motiv de îndoială este că sufletele par să se întoarcă în stele, după vorba lui Platon. Aceste întrebări ţi se zbat la fel în voinţă: deci voi vorbi întîi de cea care cuprinde mai multă fiere» (v. 19-27). Beatrice rezumă cele două aspecte neînţelese de Dante. De ce este sancţionat sufletul virtuos, pentru violenţa pe care o are de suportat din partea altora? Este adevărată oare teoria platoniciană, după care sufletele revin după moartea trupului în stele? A doua problemă este mai periculoasă pentru ordinea creştină, deci va fi limpezită mai întîi. “Problema este mereu cea morală, dar şi religioasă, a responsabilităţii omului. Dacă, în urma abuzului suferit, voinţa n-a putut îndeplini o intenţie virtuoasă, pentru această neputinţă de care este vinovată o forţă externă poartă într-o măsură vreo vină şi cel ce-a fost victima violenţei? Piccarda şi Constanţa pot fi oare definite ca victime şi de aceea eroine ale datoriei? Şi atunci de ce au parte de un grad inferior de fericire?” (T. Di Salvo). “Cuvintele rostite de Beatrice – aceste întrebări ţi se zbat şi voi vorbi întîi… – îl îndreptăţesc pe cititor să se aştepte la o subtilă cercetare filosofico-morală în jurul îndoielilor lui Dante. Şi într-adevăr conţinutul cîntului IV este nuanţat doctrinar, încît figura vibrantă a Piccardei şi lumina măreţei Constanţa parcă se eclipsează ca-n ap-adîncă lucrul greu, fără urmă. Iar imaginea scurtă, plină de lumină şi iubire, a Beatricei, cu care s-a încheiat cîntul precedent, lasă locul unei figuri rigid închise în argumentaţiile sale, care înfruntă pentru Dante problema sufletelor ce nu şi-au respectat jurămintele. Însă impresia de austeritate doctrinară, pe care nici măcar cele trei metafore iniţiale, de puternică vigoare dramatică, nu reuşesc s-o atenueze, va dispărea în terţinele următoare care, dacă le vor aminti tocmai pe Piccarda şi Constanţa, vor propune totuşi figura luminoasă a Beatricei (v. 118-120 şi 139-140) şi rătăcirea contemplativă a lui Dante (v. 141-142): două teme de certă vibraţie lirică, de fiecare dată cînd apar în povestea Paradisului” (E.A. Panaitescu). “Dante a văzut, îndată ce-a intrat în cerul Lunii, iar situaţia i-a fost confirmată de Beatrice, suflete ce stau în cerul respectiv. În celelalte ceruri, bănuieşte el, vor fi distribuiţi ceilalţi fericiţi, cu toţii după o ordine ierarhică impusă de divinitate, în coerenţă cu legea de echivalenţă merit-răsplată. Dacă, aşadar, sufletele stau în ceruri, trebuie acceptată teoria lui Platon, expusă în Timaios, după care sufletele, înainte de-a se întrupa, stau în ceruri, unde se întorc după moarte. (…) Teza lui Platon a fost condamnată de Biserică în Conciliul de la Constantinopol (540): doctrina creştină admitea că fiecare suflet, creat de Dumnezeu şi inclus în trup, doar în acel trup, îşi păstrează intactă individualitatea şi, ca atare, răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce face. Platon transforma sufletul, care mai întîi se găsea nu la Dumnezeu, ci într-un anumit cer, într-un călător destinat să intre în trup, apoi să revină în cer, apoi să se întoarcă în alt trup şi din nou să se întoarcă în cer. Sufletul nu mai era individual, propriu unei persoane cu care se uneşte, avînd o responsabilitate individuală şi inconfundabilă. Prin acest aspect, teza filosofică a lui Platon devenea periculoasă pentru un creştin: putea să pară acceptabilă, dar pînă la urmă îi scutea pe oameni de responsabilitate” (T. Di Salvo).

pd_iv_5

«Dintre serafimi cel mai îndumnezeit, Moise, Samuel şi care Ioan vrei şi, zic, nici Maria nu-şi au într-alt cer locurile decît aste duhuri ce ţi-au apărut, nici n-au răgaz mai lung sau scurt; dar toţi împodobesc întîiul cerc şi altcum se bucură de viaţa dulce, simţind mai mult ori mai puţin eterna suflare» (v. 28-36). Toţi îngerii, profeţii, sfinţii, Fecioara Maria şi duhurile fericite stau laolaltă în Empireu, nu pe vreo anumită stea ori în vreun cer intermediar. “Îndumnezeit: verb inventat de poet, exprimă condiţia mistică a sufletului, care se identifică deplin cu divinitatea, contemplînd-o direct şi fiind de ea fascinat şi înălţat în extaz” (T. Di Salvo). “Serafimii sînt corul angelic cel mai apropiat de Dumnezeu şi coordonează Primul Mobil. Moise a fost marele luptător şi legislator al poporului ales, iar Samuel profetul inspirat de Dumnezeu să instituie monarhia printre evrei. Ioan poate fi Botezătorul, care a pregătit drumul pentru venirea lui Isus, sau Evanghelistul, apostolul preferat. Toate sufletele – afirmă Beatrice – îşi au locul efectiv în Empireu, marele amfiteatru ceresc pe care Dante îl va prezenta în ultimele cînturi şi pe ale cărui trepte stau, în contemplarea eternă a Domnului, duhurile fericite. În Paradis nu pot exista corespondenţele şi simetriile care au caracterizat, sub profil moral şi geografic, cele două ţinuturi precedente «şi e firesc să fie astfel, avînd în vedere concepţia creştină a mîntuirii. Pentru a te mîntui, este de ajuns să mori regretîndu-ţi sincer păcatele» (Porena). Totuşi Poetul a afirmat deja că dacă duhurile fericite, subiectiv vorbind, se bucură de aceeaşi fericire, din punct de vedere obiectiv fericirea lor, pe măsura meritelor, este diferită (cîntul III, v. 70-90): în Empireu ea va fi reprezentată de distribuirea duhurilor fericite pe treptele amfiteatrului. «Dar dacă prin aceasta era mulţumit teologul, nu la fel era artistul: care probabil era îndurerat că a treia cantică se deosebea aşa mult de frumoasa varietate articulată a celorlalte două. Pentru a restabili o anumită asemănare, a recurs la expedientul de a-şi imagina că, pe măsură ce el şi Beatrice, în urcarea spre Empireu, traversează cîte o sferă cerească, un grup de duhuri fericite pleacă din Empireu şi le iese în întîmpinare. Astfel se populează şi sferele; şi întrucît poetul îşi închipuie că sufletele care coboară în diferitele ceruri sînt cele care pe pămînt au suferit influenţa cerului respectiv, iată că cetele pe care le întîlneşte pe rînd constituie grupări psihologice asemănătoare cumva celor din primele două ţinuturi. Prin acest expedient el obţinea un alt mare avantaj. În Paradisul său conceput cu rigoare teologică, unde sufletele, în prezenţa lui Dumnezeu, sînt pe deplin absorbite de eterna contemplare divină, ar fi fost destul de neconvenabil să intre în vorbă pe rînd, ca în primele cantice, cu cîte un spirit ici-colo, despre oameni şi întîmplări pămînteşti; şi i-ar fi lipsit chiar posibilitatea materială de-a umbla roată pe acele trepte. Desprinzînd pe rînd din Empireu diverse grupuri de suflete, care îi ies în întîmpinare, cu grupurile succesive şi în diverse regiuni cereşti, se pot însă realiza acel contact şi acel schimb de discursuri care s-au produs în cercurile din Infern şi Purgatoriu; precum şi o anumită varietate scenografică de prezentare şi decor. Astfel este recuperată, aşadar, în a treia cantică, simetria faţă de primele două, pe care stricta concepţie teologică o excludea. Iar Dante obţine efectul de a împăca în Empireul său exigenţele teologice, iar în celelalte ceruri exigenţele poetice. Cel dintîi este adevăratul Paradis teologic, care durează etern şi reprezintă adevărata condiţie a duhurilor fericite; al doilea este doar tranzitoriu şi ieşit din comun… Coborîrea diverselor grupuri de suflete în diversele ceruri are şi un alt avantaj: acela de a ne putea închipui o formă de psihologie şi de fericire paradisiacă, mai puţin transcendentală decît a fericiţilor din Empireu» (Porena)” (E.A. Panaitescu).

pd_iv_6

«Aici s-au arătat nu fiindcă le-ar fi sortită această sferă, ci spre a da semn de cerul care mai puţin urcă. Aşa trebuie vorbit cu mintea voastră, căci numai din simţuri învaţă apoi ceea ce-i demn de gîndire» (v. 37-42). În explicaţia dată de Beatrice, Piccarda şi Constanţa s-au arătat în cerul Lunii nu pentru că şi-ar avea locul acolo, ci pentru a ajuta mintea concretă a lui Dante să priceapă mai uşor dispunerea gradată a fericirii în Paradis. De obicei gîndirea omenească porneşte de la percepţiile concrete ale realităţii, pe care ulterior le abstractizează în informaţii şi concepte. “Ca duhurile fericite să i se dezvăluie lui Dante, călător în lumea cealaltă, distribuite şi aproape repartizate în diverse ceruri, i se impune de către însăşi imperfecţiunea lui: intelectul său n-ar fi în măsură să priceapă viaţa pe deplin spirituală din Paradis, se mişcă prin intermediul măsurilor care se sprijină pe lucruri sensibile, pe imagini reprezentative concrete (fantasme, cum le spuneau medievalii) şi de aceea divinitatea, pentru a-l ajuta în viziune, acceptă ca, treptat, pe măsură ce el ajunge într-un cer, din Paradis să se desprindă un grup de suflete şi să-i iasă în întîmpinare, să-i răspundă la întrebări, să-i limpezească îndoielile, să-i îmbogăţească şi să-i potenţeze forţa vizuală şi religioasă spre a-l pregăti de întîlnirea finală cu Dumnezeu. Aşadar duhurile stau în cerul unde apar, doar atîta timp cît rămîne şi Dante acolo, sau chiar mai puţin: apoi traversează înapoi atmosfera şi se întorc să-şi ocupe locul din care s-au desprins pe moment” (T. Di Salvo). “În această afirmaţie apare implicit unul din principiile fundamentale şi mai luminoase ale artei lui Dante: întemeierea lumii fanteziei pe concret, pe real (cf. Paradis XVII, 139 sqq.); ceea ce el a făcut în mod uimitor în Comedie, unde a izbutit să dea o concreteţe definită, şi cu o uşurinţă tulburătoare, inclusiv împărăţiei spiritului pur” (Grabher). “Numai din simţuri învaţă: este traducerea în versuri a unui principiu din filosofia aristotelico-tomistă: nu există nimic în mintea noastră, nu posedăm cunoaşterea decît a ceea ce mai întîi s-a aflat în simţurile noastre. Poate că acest principiu Dante l-a socotit coerent cu opţiunea sa poetică, cu gustul său pentru lucrurile reale, concrete, ce pot fi percepute prin experienţă şi pot fi derivate din ea. Dar enunţarea principiului este cam rece şi generică” (T. Di Salvo).

miniatura_firenze

Advertisements