Două explicaţii pentru Dante (4)

by Laszlo Alexandru

pd_iv_10

«De vrea să-ntoarcă la aceste roţi cinstea influenţei şi ocara, poate că pe-alocuri arcul său loveşte un adevăr» (v. 58-60). Dacă Platon se referă, în mod figurat, la faptul că stelelor le revine o influenţă asupra comportamentului oamenilor, el are o anumită dreptate. “Faptul că astrele au un rol, care se traduce în influenţe asupra sufletelor şi în general asupra întregii existenţe pămînteşti, este o doctrină admisă de Dante fără uimire: iar pe acest subiect şi-a concentrat atenţia în cîntul XVI din Purgatoriu. Doctrina respectivă îi uşura misiunea de a distribui duhurile care ajung în Paradis. Ele sînt destinate cerurilor sau gradului lor corespunzător de fericire, în roza candidă din Empireu, în funcţie de influenţele astrelor de care au fost caracterizate şi distinse şi în coerenţă cu intensitatea religioasă mai mare sau mai mică prin care au promovat în timpul vieţii acele «forme». Platon a văzut toate acestea, dar a atribuit originea influenţelor nu lui Dumnezeu, ci Inteligenţelor, care pun cerurile în mişcare. La fel cum nu a acceptat nici ideea că sufletul i-ar aparţine mereu unei singure persoane” (T. Di Salvo). “Liberul arbitru, temelia lumii danteşti, după cum va apărea chiar din acest cînt, este de fapt mai puternic decît influenţele astrale, pe care le poate învinge şi domina mereu” (Chiavacci Leonardi).

pd_iv_11

«Acest principiu, rău înţeles, a rătăcit pe mai toată lumea odinioară, încît Jupiter, Mercur şi Marte au ajuns a fi numiţi. Cealaltă îndoială ce te roade are mai puţin venin, căci răutatea ei nu te-ar îndepărta de mine» (v. 61-66). Interpretînd în mod excesiv influenţa astrelor asupra oamenilor, gîndirea antică a ajuns chiar să le atribuie acestora nume de zeităţi. În privinţa celeilalte nedumeriri a lui Dante, ea este mai puţin periculoasă, fiindcă nu se îndepărtează de adevărul teologic. “Teoria influenţei stelelor a fost înţeleasă greşit de mai toate popoarele antice (cu excepţia poporului ebraic), care au zeificat şi au adorat astrele, dîndu-le nume de divinităţi, ori au crezut în existenţa zeilor ce locuiau în acele astre, provocînd respectivele influenţe ale lor” (E.A. Panaitescu).

pd_iv_12

«Să pară nedreaptă dreptatea noastră în ochii muritorilor e probă de credinţă şi nu de infamie eretică. Dar ca priceperea voastră să pătrundă bine acest adevăr, precum doreşti, îţi voi face pe plac» (v. 67-72). Dacă un credincios consideră nedreaptă justiţia divină, aceasta încă nu-l transformă într-un eretic. “Orice creştin, pus în faţa unui act efectiv de dreptate şi a unei intervenţii de sancţionare sau de absolvire din partea divinităţii, poate manifesta o îndoială, o perplexitate, o neacceptare, datorită insuficientei clarificări demonstrative. Dar dacă face sau crede aşa, nu se îndoieşte niciodată că Dumnezeu e drept şi, ca atare, creştinul nu trebuie considerat că se află pe calea greşită a ereziei. El confirmă valabilitatea prezenţei active şi drepte a lui Dumnezeu; în clipa cînd nu acceptă sau nu împărtăşeşte deplin vreo decizie a sa, îl afirmă pe acesta. Pînă la urmă recunoaşte că Dumnezeu e drept şi infailibil, chiar dacă merge pe căi şi cu instrumente uneori pentru noi tainice” (T. Di Salvo).

francesco_traini

Advertisements