Două explicaţii pentru Dante (5)

by Laszlo Alexandru

pd_iv_13

«Dacă violenţa-i cînd cel ce-o suportă deloc nu contribuie la fapta celui ce sileşte, n-au fost aceste duhuri pentru ea iertate» (v. 73-75). Violenţă poate fi considerată acţiunea ce nu ţine deloc seama de reacţia victimei; însă aceste duhuri nu pot fi pe deplin iertate pentru situaţia care le-a fost impusă. “Aici discursul, pînă acum demonstrativ şi argumentativ, menţinut pe linia unei explicaţii corecte, dar scolastice, înalţă tonul şi ne pune în faţa unei afirmaţii mai clar «danteşti» prin energia sa, fiindcă în adîncuri se simte ceva intens, meditat, esenţial mărturisit prin experienţă personală. Subiectul este din nou etic-teologic şi îl implică pe creştin în definirea responsabilităţii, dar mai ales pe creştinul care acţionează într-o societate ca aceea a Comunelor şi a Senioriilor, unde impunerea, forţarea voinţei, mai ales asupra femeilor şi a celor fără de putere, erau un fapt cotidian. Dar e dantesc tonul imperativ, categoric, azi am spune kantian al afirmării. Omul violent poate sfîşia carnea, poate supune la tortura insuportabilă, bestială; dar victima violenţei nu trebuie niciodată să-şi dea consimţămîntul, nu trebuie niciodată să-şi ofere o suferinţă mai îngrozitoare decît cea fizică, la fel cum o flacără nu se-nmoaie, nu se apleacă în faţa violenţei şi îşi păstrează intactă natura, care o împinge în sus. Tot aşa se întîmplă şi în destinul omului” (T. Di Salvo).

pd_iv_14

«căci voinţa, dacă nu vrea, nu se-nmoaie, ci face ca natura-n foc, dacă de-o mie de ori violenţa îl încovoaie. Căci dacă ea se-nclină puţin ori mult, ajută forţa; şi astfel făcut-au acestea, putîndu-se adăposti în locul sfînt» (v. 76-81). Voinţa puternică nu cedează niciodată; ea se ridică spre înălţimi, ca focul ce nu poate fi încovoiat. Dacă însă voinţa se pliază, cîtuşi de puţin, după acţiunea agresorului, apare un anume grad de complicitate. Piccarda, Constanţa şi celelalte duhuri din cerul Lunii au acceptat parţial abuzul, fiindcă nu s-au întors în refugiu la mănăstire. “Înainte de-a explica îndoiala discipolului, legată de problema voinţei omeneşti conduse de violenţă, Beatrice admite că uneori hotărîrile divine par un rod al nedreptăţii, mai degrabă decît al dreptăţii şi al iubirii, fiindcă mintea omenească nu izbuteşte să pătrundă în taina poruncilor lui Dumnezeu. Voinţa omului are în sine posibilitatea de-a se opune, în orice clipă, violenţei, care este ca atare doar atunci cînd cel ce o suferă nu colaborează deloc la acţiunea celui ce o exercită, nu se lasă niciodată înfrînt: această voinţă este forţa interioară neclintită a martirilor şi a eroilor (v. 83-84). Însă duhurile din cerul Lunii, care s-ar fi putut opune violenţei exercitate asupra lor, revenind la viaţa din mănăstire (v. 85-86), n-au găsit suficient curaj pentru asta. În explicaţia foarte lucidă a Beatricei nu sînt rare momentele de forţă poetică, mai ales atunci cînd subiectul se referă la lumea morală a Poetului. Momentul de maximă înălţare lirică a cîntului, pe lîngă terţinele finale, unde se aude limpede şi eficient cîntecul de mulţumire al Beatricei, este în versurile 76-78, unde avem «cea mai înaltă şi mîndră celebrare a voinţei omeneşti: adecvată sufletului celui ce-a simţit viaţa şi toate idealurile sale ca o luptă şi ca eroism al credinţei» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Ar fi putut, dar n-au făcut-o: în această pasivitate resemnată stă imperfecţiunea lor. Iar atenuata voinţă de rezistenţă şi răzvrătire explică atenuata lor condiţie de fericire în primul cer. Şi totuşi nu le-au lipsit exemplele de afirmare eroică a credinţei: vechii martiri şi cei creştini mărturiseau că, împotriva violenţei, există mereu posibilitatea sacrificiului” (T. Di Salvo).

pd_iv_15

«De-ar fi avut întreagă voinţa, ca Laurenţiu pe grătar şi cum s-a făcut aspru Mucius cu mîna sa, le-ar fi împins înapoi de pe calea unde-au fost tîrîte, după ce-au fost scăpate; dar aşa voinţă tare e de tot rară» (v. 82-87). Dacă Piccarda şi Constanţa ar fi fost puternice, ca martirii de odinioară, ar fi revenit la viaţa cucernică, după abuzul pe care l-au avut de suportat; însă o asemenea forţă uriaşă este extraordinară. “Laurenţiu este sfîntul diacon roman martirizat în 258. După ce-a fost pus pe un grătar, a avut puterea să le ceară călăilor să fie întors pe partea cealaltă, fiindcă s-a prăjit pe o parte. După exemplul creştinului, vine cel al păgînului Mucius Scaevola, legendarul soldat roman care şi-a lăsat mîna dreaptă să ardă în foc, pentru a o pedepsi fiindcă l-a ratat pe regele etrusc Porsenna, care asedia Roma” (E.A. Panaitescu). “Aşadar «vina» sau limita duhurilor a fost această incapacitate de a vrea pînă la capăt să rămînă fidele faţă de jurămîntul făcut, chiar şi atunci cînd au dispărut cauzele violente care le-au impus viaţa matrimonială. Dar a fost o limită, o slăbiciune, după cum arată chiar Dante, cînd observă cu multă compătimire omenească faptul că idealul atins de Sfîntul Laurenţiu este un moment de excepţie. Realitatea cotidiană e foarte antieroică şi slabă. Însă nu putem condamna oamenii pentru asta: le dăm doar o răsplată mai mică” (T. Di Salvo).

maestro_francois

Advertisements