Două explicaţii pentru Dante (7)

by Laszlo Alexandru

pd_iv_19

«Aici vreau să te gîndeşti că forţa unită cu voinţa lucrează astfel împreună că nu se mai pot ierta jignirile. Voinţa absolută nu consimte la rău; dar consimte cînd se teme, de şovăie, să nu cadă în mai mare chin» (v. 106-111). Forţa agresorului se uneşte de multe ori cu voinţa victimei, care consimte. În aceste situaţii păcatul nu mai poate fi iertat. Voinţa absolută este, pe de o parte, intransigentă; însă voinţa relativă caută o cale de acomodare, acceptă răul mai mic, pentru a-l evita pe cel care e mai grav. “După ce-a afirmat, într-un vers cu forţa unei sentinţe morale (v. 87) că puţini sînt în stare să ajungă la o voinţă eroică, Beatrice explică aparenta contradicţie dintre cuvintele Piccardei (Constanţa, chiar şi după ce-a ieşit din mănăstire, a rămas credincioasă în adîncul sufletului faţă de jurămîntul făcut) şi ale sale (sufletele din primul cer nu s-au opus pînă la capăt violenţei). Încă o dată afirmaţiile ei derivă din scolastică: există o voinţă absolută, care prin ea însăşi nu doreşte răul, şi o voinţă relativă, care se poate mlădia după un rău, pentru a evita altul, mai mare: «omul poate să accepte cu voinţa relativă ceea ce n-ar putea cu voinţa absolută» (Buti). La fel sufletele din cerul Lunii, din teamă de violenţă, pe care o considerau cel mai mare rău, au acceptat răul, consimţind şi încălcîndu-şi jurămintele făcute. Piccarda, atunci cînd a susţinut despre Constanţa că a rămas legată de jurămînt pe toată viaţa, se referea la voinţa absolută, pe cînd Beatrice se referă doar la cea relativă” (E.A. Panaitescu).

pd_iv_20

«Deci, cînd Piccarda asta spune, la voia absolută se gîndeşte, iar eu la cealaltă; încît adevăr grăim împreună’. Astfel a fost unduirea sfîntului pîrîu, ce-a ieşit din fîntîna de unde orice adevăr derivă; ea mi-a pus pace în una şi alta dorinţă» (v. 112-117). Ambele duhuri au avut dreptate, atunci cînd s-au referit la împărăteasa Constanţa. Nepotrivirea dintre ele ţinea de nivelurile diferite de semnificaţie pe care le exprimau. “Femeile ca Piccarda şi Constanţa, care au făcut jurămîntul de castitate eternă şi apoi s-au supus în faţa violenţei altora şi au acceptat un soţ, au făcut-o pentru a evita un rău mai mare, pe care tocmai acea violenţă ar fi putut să-l dezlănţuie. Cele care, în suflet, au fost credincioase jurămîntului făcut şi, în lipsa violenţei, ar fi rămas măicuţe au ascultat de o voinţă absolută: în sensul că, de bună voie, n-ar fi plecat niciodată din mănăstire. În realitate au fost influenţate de societatea violentă şi, de fapt, au acţionat cu o voinţă relativă” (T. Di Salvo).

pd_iv_21

«‘Oh, iubită a primului iubit, oh, divină’, i-am spus eu apoi, ‘a cărei vorbă mă inundă şi mă încălzeşte astfel, că tot mai mult mă umple de viaţă, n-am eu dragoste aşa profundă încît s-ajungă a-ţi reda mulţumirea prin mulţumiri; ci acela ce vede şi poate, la asta să răspundă. Pricep limpede că-n veci nu ni se potoleşte mintea, de n-o luminează adevărul, fără de care nici un adevăr nu se desprinde» (v. 118-126). Călătorul îi mulţumeşte femeii îndrăgite de Dumnezeu (primul iubit) pentru lămuririle oferite. Cuvintele ei limpezi readuc viaţa în mintea lui secătuită de îndoială. Afecţiunea recunoscătoare a lui Dante este mai adîncă decît o poate exprima. Acum înţelege el că mintea umană se îndestulează doar sub acţiunea luminii divine. “Continuă şi aici tensiunea cunoaşterii, prin consecutiva mulţumire pentru ea; ritmul a devenit mai rapid şi vibrant, mai bogat în imagini, mai icastic, după cum se întîmplă de fiecare dată cînd Dante, pe de o parte, celebrează funcţia exaltantă a procesului de cunoaştere, a neliniştii trepidante şi bucuroase ce-l însoţeşte, şi pe de altă parte împăcarea finală, concilierea tulburărilor în «primirea Adevărului divin care este plin de pace» (Convivio II, XIV, 19-20)” (T. Di Salvo). “Ideea exprimată aici este perfect inclusă în teologia creştină (harul oferit e divin, afecţiunea care mulţumeşte este omenească, aşadar nu poate fi egală). Dar se găseşte – caz frecvent – şi la Virgiliu, în cuvintele spuse de Enea către Didona: «grates persolvere dignas / non opis est nostrae… Di tibi… praemia digna ferant» (Aen. I, 600-605)” (Chiavacci Leonardi).

giovanni_di_paolo

Advertisements