Două explicaţii pentru Dante (8)

by Laszlo Alexandru

pd_iv_22

«Se aşază-n el ca fiara-n bîrlog, îndată ce l-a ajuns; şi poate să-l ajungă: de nu, orice dorinţă ar fi deşartă. Prin el se naşte, ca un vlăstar, la picioarele adevărului, îndoiala; şi natura ne împinge în vîrf, din culme-n culme» (v. 127-132). Mintea noastră, îndată ce-a priceput adevărul divin, se odihneşte mulţumită (ca fiara-n bîrlog). Iar cunoaşterea este cu putinţă. Altminteri orice tentativă a noastră de-a descoperi adevărul ar eşua. Prin intermediul adevărului (sau din el; sau în scopul de a-l obţine – în funcţie de sensul atribuit prepoziţiei “per”) se ivesc în mintea noastră dubiile, care sînt motorul noilor descoperiri. “Am văzut mai înainte voinţa ca o flacără ce se ridică la înălţimi (v. 73-78) şi aici, într-o profundă austeritate meditativă, avem adevărul şi intelectul dramatizate în imagini foarte puternice; căci adevărul şi lupta asiduă pentru a-l descoperi sînt pentru Dante o mare patimă şi motiv de înaltă poezie: aceeaşi care înflăcărează, în multe părţi, prezumata abstracţie a Paradisului” (Grabher). “Poezia stă în confruntarea dialectică dintre o dorinţă care solicită şi stimulează şi face din om o fiară lansată în urmărirea prăzii, şi o pace odihnitoare şi reconfortantă, ca bîrlogul ideal în care omul se tolăneşte după atîta zbucium, protejat de înaltul ajutor matern al divinităţii. Nu avem sensul romantic al frămîntării, nedestinate să-şi găsească pacea şi să alimenteze o călătorie plină de aşteptări şi frustrări, de dorinţe înfrînte, dar care continuă totuşi să răsară dureros. La omul medieval, suprema aspiraţie stă în pacea care satisface dorinţa de cunoaştere şi potoleşte frămîntarea simţurilor. Inima mea e neliniştită, Doamne, pînă cînd nu se odihneşte în tine; aceasta e temelia viziunii sale” (T. Di Salvo).

pd_iv_23

«Asta mă-mbie, asta mă-ndeamnă cu respect, doamnă, să vă întreb un alt adevăr ce mi-e întunecat. Vreau să ştiu de poate omul înlocui jurămintele-ncălcate cu alte bunuri, care pe balanţa voastră să nu fie sărace’» (v. 133-138). Adevărul descoperit împinge spre noi curiozităţi. Dante se interesează dacă jurămintele nerespectate pot fi echivalate prin alte ofrande, care să fie primite de divinitate. “Rămîne stabilit că jurămîntul trebuie dus pînă la capăt şi nu poate fi încălcat: creştinul se elibera de el doar în împrejurări excepţionale, iar atunci judecata îi revenea autorităţii ecleziastice, nu era lăsată la aprecierea indivizilor. Dar poate exista o compensaţie? Creştinul poate să ofere oare, în schimbul jurămîntului suspendat, alte bunuri spirituale? Era o chestiune ce revenea adesea într-o societate care, aşa cum îi plasa pe copiii foarte tineri la mănăstire şi le impunea dinainte de adolescenţă să pronunţe jurăminte solemne şi definitive, la fel, cînd nevoia familiei o pretindea, îi scotea pe copii din mănăstire şi îi îndrepta spre viaţa mondenă. Biserica s-a confruntat cu nevoia de a da un răspuns: fie să şteargă jurămîntul, în schimbul unei compensaţii spirituale, fie să accepte violenţa părinţilor. La întrebarea care, după cum se vede, implica o anumită realitate socială ce nu putea fi neglijată, Dante răspunde în cîntul următor” (T. Di Salvo).

pd_iv_24

«Beatrice m-a privit cu ochii plini de scînteile iubirii aşa divine că, învinsă, virtutea mi s-a chircit şi aproape că m-am rătăcit cu ochii aplecaţi» (v. 139-142). Iubirea mistică din privirea sclipitoare cu care Beatrice i-a răspuns la întrebare l-a obligat pe Dante să-şi aplece tulburat ochii. “Aici nu e vorba de prieteni şi duşmani: mai precis Dante accentuează tema infinitei superiorităţi a Beatricei, faţă de care puterile noastre sînt atît de inadecvate încît, de fiecare dată cînd încearcă să se apropie de ea, rămîn înfrînte. Acest fapt nu ne induce o amărăciune interioară: este o victorie şi o înfrîngere care se celebrează în interiorul Bisericii şi au o pondere mistică. Pînă la urmă cel învins pe această cale devine un învingător” (T. Di Salvo).

giotto

Advertisements