Despre valoarea prudenţei (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_lombarda

Se poate şterge jurămîntul făcut lui Dumnezeu? Exemple de jurăminte pripite. Urcarea în cerul lui Mercur. Discuţia cu duhul luminos.

pd_v_1

«‘De-ţi strălucesc în calda iubire mai mult decît se vede pe pămînt, încît ochilor tăi le copleşesc puterea, nu te mira; fiindcă asta vine de la vederea perfectă care, îndată ce află, în urma binelui îşi mişcă paşii» (v. 1-6). Beatrice îi explică lui Dante de ce s-a aprins de o lumină atît de orbitoare. Ochii lui, deprinşi cu realităţile pămînteşti, nu-i pot suporta strălucirea, care provine din înaintarea spre Dumnezeu, de unde ea preia sclipirea harului. “Sufletul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi de El se iluminează vede cum sporesc lumina şi iubirea, pe măsură ce înaintează pînă la scufundare în acesta: de aici creşterea spiritului de caritate, a iubirii şi prin urmare a luminii ce-l caracterizează pe duhul fericit, după ce îşi revine din contemplarea lui Dumnezeu, pentru a da un răspuns la întrebarea lui Dante” (T. Di Salvo).

pd_v_2

«Văd bine cum deja sclipeşte în mintea ta lumina eternă care, văzută, doar ea şi mereu iubirea o aprinde; şi dacă altceva iubirea voastră o ispiteşte, nu e decît vreo urmă a aceleia, rău cunoscută, ce-aici transpare» (v. 7-12). Beatrice vede lumina divină reflectată asupra lui Dante. Această sclipire este cea care aprinde iubirea în mintea omului. Orice altă lucire pămîntească este iluzorie, o biată reflexie a strălucirii divine. “Cu alte cuvinte: Dumnezeu, adevărul etern, absolut şi unic, după ce-a fost văzut şi cunoscut, ca bine suprem, nu poate accepta să fie împărţit cu alte bunuri, mai ales cu cele pămînteşti; dacă oamenii se lasă seduşi de acestea, o fac pentru că orice bun are un semn al prezenţei creative şi transfigurante a divinităţii; prin urmare ne farmecă, lăsîndu-ne să credem că-i facem pe plac divinităţii. Eroarea este, aşadar, de natură intelectuală, datorită informaţiei insuficiente şi a cunoaşterii limitate a datelor reale, a unei confuzii, provocate de ignoranţă, între adevăr şi binele fals. Virtutea înseamnă cunoaştere, ştiinţă, o afirmase Socrate, şi pe această linie de intelectualism etic s-a plasat o mare parte din cultura medievală” (T. Di Salvo).

pd_v_3

«Tu vrei să ştii de, cu altă favoare, jurămîntul călcat se poate-mplini încît sufletul să-l asigure împotriva pedepsei’. Astfel a început Beatrice cîntul; şi precum omul ce nu-şi rupe vorba, şi-a continuat sfînta gîndire» (v. 13-18). Înainte de a-i răspunde, călăuza recapitulează problema care-l frămîntă pe călător: jurămîntul neţinut poate fi oare compensat printr-o altă faptă virtuoasă, care să şteargă pedeapsa divină? “Conceptul de modificare, de permutare, de compensare capabilă să-l mulţumească pe cel faţă de care am angajat un credit, pe cel căruia i-am făcut o promisiune, pe care apoi nu sîntem în măsură s-o respectăm, este vechi: Dante îl putea găsi la Cicero (De officiis) şi în alte texte. Dar dincolo de practica negustorească, aşa dominantă la Florenţa, exista şi precedentul feudal germanic-tribal al schimbului de obiecte, animale sau proprietăţi în contul răzbunării” (T. Di Salvo).

miniatura_senese2

Advertisements