Despre valoarea prudenţei (2)

by Laszlo Alexandru

pd_v_4

«‘Supremul dar pe care Domnul în mărinimia sa l-a făcut şi cu bunătatea sa mai potrivit şi pe care mai mult îl îndrăgeşte a fost libertatea de voinţă; cu care făpturile inteligente, toate şi doar ele, au fost şi sînt dotate» (v. 19-24). Generozitatea lui Dumnezeu le-a dăruit fiinţelor înzestrate cu inteligenţă cel mai important lucru: liberul arbitru. “Pentru a înţelege amploarea expunerii privind jurămîntul, care ocupă o mare parte din cîntul IV şi aproape tot cîntul V, ne ajută cîteva reflecţii. Înainte de toate, Dante îşi propune să lovească în obiceiul, foarte răspîndit pe vremea sa, de a face jurăminte frecvente şi adesea ciudate, ce reduceau raportul dintre om şi Dumnezeu la o legătură contractuală ori la o practică magică. Se întîmpla cu uşurinţă ca lumea să se sature ori să regrete jurămîntul făcut, să încerce să-l retragă sau să-i diminueze măsura. În al doilea rînd, tema jurămîntului este înrudită cu celebrarea acelui ideal eroic de viaţă, care l-a caracterizat pe Alighieri şi care inspiră toată etica din Comedie. Discursul făcut de Beatrice se poate împărţi în două, fără teama de a-i distruge unitatea de substanţă, care îşi întinde rădăcinile în profundele convingeri morale ale Poetului. În prima parte sînt expuse natura şi importanţa jurămîntului (v. 19-63), pe cînd a doua se prezintă ca o amplă şi amară invectivă împotriva neghiobiei omeneşti, invectivă care e concluzia şi, totodată, justificarea adnotărilor teologice din acest cînt şi din cel precedent. După procedeul aristotelic-tomist, Dante porneşte cu enunţarea principiilor universale, pe care se întemeiază problema particulară. Voinţa liberă (sau liberul arbitru) este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu creaturilor dotate cu inteligenţă, adică îngerilor şi oamenilor. Dante afirmă aici, în mod pătimaş şi emoţionat, un principiu deja subliniat în Monarhia (I, XII, 6): «libertatea este cel mai important cadou pe care Dumnezeu l-a oferit naturii omeneşti» (…). Acum omul, prin intermediul jurămîntului, se obligă să renunţe la acest dar, oferindu-l lui Dumnezeu ca pe cel mai preţios sacrificiu: libertatea se foloseşte de sine însăşi pentru a se întoarce la Creatorul ei. (…) Fiind vorba de un pact bilateral, nu poate fi anulat de om, care e doar una dintre părţi” (E.A. Panaitescu).

pd_v_5

«Acum ţi se va arăta, de te gîndeşti, înalta valoare a jurămîntului, cînd l-ai făcut pentru ca Domnul să primească ce tu primeşti» (v. 25-27). Urmează să i se dezvăluie călătorului însemnătatea jurămîntului făcut de om şi acceptat de Atotputernic. “Între Dumnezeu şi cel ce face jurămîntul există un raport nu doar de libertate, ci şi de viaţă morală: Dumnezeu nu poate să dorească imoralitatea, iar cel ce oferă nu poate, în numele Lui, aproape celebrîndu-l, să încalce codul etic. În acest fel chestiunea, din abstract juridică, devine concret morală, conform unei constante a spiritului dantesc, care plasează orice lucru în realitatea morală şi socială, iar orice fapt este legat de omul ca individ şi ca fiinţă cu rol social” (T. Di Salvo). “Jurămîntul era considerat valabil doar dacă se referea la un lucru plăcut Domnului (adică nu era păcătos, prostesc sau inutil)” (Chiavacci Leonardi).

pd_v_6

«fiindcă legînd între Domn şi om un pact, e jertfită acea comoară de care îţi zic; şi se face prin voia sa. Aşadar ce i se poate da în despăgubire? De crezi că foloseşti bine ce-ai jurat, din bunul nelegiuit vrei să faci pomană» (v. 28-33). Prin pronunţarea jurămîntului, se stabileşte un pact prin care omul renunţă, de bună voie, la liberul arbitru pe care l-a primit de la divinitate. Dar propria libertate – bunul cel mai important al omului – nu poate fi echivalată cu nimic altceva, în care să se preschimbe conţinutul jurămîntului. A încerca să-i oferi ceva mai puţin important Domnului, în schimb, ar însemna să faci acte de caritate cu bunuri furate. “Aici discursul pronunţat de Beatrice-Dante devine concret polemic şi trece să-i dezaprobe pe toţi cei care, în vremea aceea, taxau cu uşurinţă jurămintele, cu convingerea că autorităţile religioase, convinse cu înţelepciune, urmau să ofere scutirile necesare. În fond polemica se îndreaptă împotriva decretaliştilor, care fixau în coduri oportune seria de excepţii, prin care putea trece orice. Dante, în schimb, îi conferă jurămîntului (şi implicit tuturor legăturilor care îl unesc pe om cu Dumnezeu) o valoare extrem de serioasă şi radicală: pentru el jurămîntul, odată pronunţat, devine irevocabil. Şi toate acestea le deduce nu din codurile ecleziastice, ci din textele biblice” (T. Di Salvo).

niccolo_da_bologna

Advertisements