Despre valoarea prudenţei (7)

by Laszlo Alexandru

pd_v_18

«Şi dacă steaua s-a schimbat şi-a rîs, cum m-am făcut eu oare, ce din fire-s tare schimbător! Cum în havuzul liniştit şi curat se adună peştii la ce le vine de-afară, de-l cred bun de mîncat» (v. 97-102). Pînă şi steaua – de obicei cu un aspect constant – s-a transfigurat, îndată ce-a zărit-o pe Beatrice. Cu atît mai fericit s-a făcut Dante, care avea oricum o fire instabilă. “Dante şi Beatrice au intrat în al doilea cer, al lui Mercur, unde apar sufletele celor ce-au făcut binele pentru a obţine onoare şi faimă. Cînd o întîmpină pe Beatrice, planeta (steaua) se transfigurează, devenind mai luminoasă, deşi în Evul Mediu exista convingerea generală că planetele, stelele şi în general toate corpurile cereşti sînt neschimbate. Aici, caracterului neschimbător al planetei, Dante îi opune natura umană, sensibilă faţă de orice influenţă şi aşadar foarte schimbătoare” (E.A. Panaitescu).

 pd_v_19

«aşa văzut-am peste o mie de sclipiri venind spre noi, şi-n fiecare răsuna: ‘Iată cine ne va spori iubirea’. Şi cum fiecare la noi înainta, se vedea umbra-i plină de fericire, în lumina limpede ce din ea se răsfrîngea» (v. 103-108). Nenumărate luminiţe s-au apropiat de cei doi, la fel cum în bazinul cu apă limpede se adună iute peştii să vadă ce vine de-afară. Duhurile se bucurau că noii sosiţi le vor ajuta să-şi mărească ardoarea carităţii. Pe măsură ce duhurile se apropiau, lumina fiecăruia îi reflecta fericirea. “După interpretarea lui Natali, fericiţii din al doilea cer îi prezic lui Dante soarta sa viitoare: el, după moarte, va face parte din grupul lor, fiindcă a fost, la fel ca ei, activ de dragul gloriei (Paradis VI, 112-114). În ultima parte a cîntului V, poezia Paradisului trăieşte la cotele sale cele mai înalte: în fericirea Beatricei, exprimată printr-un adjectiv – fremătătoare – şi printr-un gest – s-a întors… în partea unde lumea e mai vie – în transfigurarea ei luminoasă, în tăcerea ei şi a lui Dante, în reprezentarea cerurilor care, devenind mai strălucitoare, participă şi ele la acea iubire divină, ce parcă umple întregul univers. Înlănţuirea fulgerătoare a acestor fapte (privirea în sus, tăcerea, transfigurarea, urcarea în al doilea cer, bucuria sporită a Beatricei, mărirea luminii planetei, schimbarea lui Dante se petrec simultan) se încheie într-una din acele comparaţii ce pot reprezenta singure poezia Paradisului şi care, oricum, luminează atmosfera supraomenească. Limpezimea cerului lui Mercur este comparată cu un havuz liniştit şi curat, în timp ce duhurile care evoluează în acea lumină oferă aici primul exemplu de viaţă corală, făcută nu doar din mişcări, ci şi din cuvinte armonioase (versurile 104-105: şi-n fiecare răsuna: «Iată cine ne va spori iubirea») ” (E.A. Panaitescu).

pd_v_20

«Gîndeşte, cititorule, dacă ce-aici începe n-ar continua, cu cîtă dorinţă de-a şti i-ai resimţi lipsa; şi singur vei pricepe cît dor aveam de-a le auzi soarta, îndată ce-n ochi mi s-au arătat» (v. 109-114). Poetul i se adresează direct cititorului: să-şi închipuie cît de mare i-ar fi frustrarea, de n-ar mai şti continuarea celor ce urmează a fi povestite; la fel de intensă era şi dorinţa lui Dante de-a afla povestea acelor duhuri fericite. “Apelul la cititor are o evidentă funcţie retorică: lucrurile pe care le vede şi le percepe sînt măreţe, au ceva ieşit din comun şi excepţional. Nu sînt uşor de reprezentat: de aceea este nevoie ca lectorul să se implice şi să completeze pe cont propriu, cu imaginaţia sa, cadrul tocmai schiţat de poet” (T. Di Salvo). “Cititorul se află pe acelaşi plan cu călătorul protagonist: încearcă aceleaşi sentimente, are aceleaşi reacţii. Descoperă şi el, ca personajul Dante, lumea incredibilă de dincolo. În această coincidenţă se află taina felului de a povesti din cadrul poemului, unde orice om-cititor merge alături de Dante în lumea cealaltă” (Chiavacci Leonardi).

pd_v_21

«‘Oh, suflet bine născut, căruia harul îi oferă vederea tronurilor din eternul triumf, înainte de a-şi părăsi datoria, de lumina ce prin tot cerul se revarsă noi sîntem înflăcăraţi; astfel că, dacă doreşti să afli despre noi, pe placul tău te satură’» (v. 115-120). Îi vorbeşte unul dintre duhurile din cerul lui Mercur. Întrucît Dante e un spirit destinat mîntuirii, căruia i se oferă, în plus, miracolul de-a cunoaşte înainte de moarte Paradisul, îl îndeamnă să întrebe tot ce vrea să afle. “Duhul care a vorbit îşi va dezvălui identitatea în cîntul următor: este Împăratul Iustinian. Crede-i ca pe zei: fericiţii, de fapt, participă la bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, spune Sfîntul Toma (Summa Theologica I, XII, 5; I, XIII, 9), ei sînt cumva «asemeni lui Dumnezeu», însă de o asemănare ce nu echivalează, fireşte, cu identitatea” (E.A. Panaitescu).

miniatura_fiorentina

Advertisements