Despre valoarea prudenţei (8)

by Laszlo Alexandru

pd_v_22

«Aşa mi-a spus unul din duhurile pioase; şi Beatrice: ‘zi, zi liber şi crede-i ca pe zei’. ‘Văd bine cum te ghemuieşti în propria-ţi lumină, pe care prin ochi o oglindeşti, căci ea luceşte cînd rîzi» (v. 121-126). Beatrice îl îndeamnă să-şi adreseze întrebările cu toată încrederea. Dante constată că interlocutorul său se adună tot într-un fascicol de lumină, proiectat în exterior prin intermediul ochilor. Strălucirea îşi măreşte intensitatea, atunci cînd exprimă fericirea duhului. “Îndemnul rostit de Beatrice să lase deoparte orice ezitare şi să vorbească este un indiciu al sentimentului pios şi supus al pelerinului: el nu poate face sau spune nimic fără o încuviinţare de la Beatrice” (T. Di Salvo). “Lumina străluceşte, atunci cînd rîd ochii duhului închis înăuntru. Aceasta e poate cea mai frumoasă dintre variaţiunile create de Dante pentru a exprima raportul dintre bucuria spirituală a sufletelor şi intensitatea luminii care le învăluie. Lumina e în Paradis trupul lor, singurul lor mod de exprimare. Dar aici, în al doilea cer, încă se percepe, fulgerător, acel dublu zîmbet, interior şi exterior, care după aceea se va putea doar intui” (Chiavacci Leonardi).

pd_v_23

«dar nu ştiu cine eşti, nici de ce ai, suflet demn, treapta sferei care li se-nvăluie muritorilor cu alte raze’. Astea le-am spus eu spre lumina ce mai-nainte îmi vorbise; la care ea s-a aprins mai strălucitoare decît era» (v. 127-132). Călătorul vrea să afle identitatea celuilalt şi motivul pentru care se bucură de fericirea echivalentă lui Mercur, planetă ascunsă de privirile oamenilor prin razele soarelui. “Dante pune două întrebări, ca odinioară în faţa Piccardei, răspunzînd la invitaţia curtenitoare a celuilalt: cine este şi de ce se află în sfera aceea. Interesul e totodată etic şi istoric, personal şi public” (Chiavacci Leonardi). “Despre figura duhului fericit, Dante nu ne spune decît că îi vedea lumina fascinantă şi orbitoare, iar din mijlocul acelei lumini îi răsar ochii. Restul figurii şi al trăsăturilor pămînteşti a dispărut. Din aspectul omenesc rămîn doar ochii: o imagine încă mai vagă şi mai nesigură decît în cerul Lunii” (T. Di Salvo). “Mercur apare foarte frecvent învăluit în razele soarelui (cf. Convivio II, XIII, 11), fiindcă are orbita foarte aproape de discul solar” (E.A. Panaitescu).

pd_v_24

«Cum soarele se-ascunde pe sine de prea multă lumină, cînd căldura a mistuit aburii groşi de negură; din mai mare bucurie s-a ascuns înăuntrul razei figura sfîntă; şi-astfel pitulată mi-a răspuns cum următorul cînt o cîntă» (v. 133-139). De pe urma bucuriei sporite, provocate de întrebările lui Dante, duhul s-a aprins cu o lumină mai intensă şi a devenit ca soarele ce nu mai poate fi privit de prea multă strălucire. Apoi a început să-i răspundă aşa cum se va consemna în cîntul următor. “Mai înainte pasărea se închidea în cuibul făcut de ea însăşi, acum, într-un mod mai elaborat, soarele se ascunde în propria sa lumină. Dublarea imaginilor se roteşte în jurul unui singur centru fantastic, ce atrage şi pune la încercare geniul artistic al lui Dante, parcă aflat în competiţie cu realitatea îndrăzneaţă pe care a închipuit-o: duhul fericit stă înfăşurat şi ascuns în lumina produsă de el însuşi. O mare idee teologică şi poetică, pe care se construieşte tot Paradisul, înainte de Empireu” (Chiavacci Leonardi). “Structura cîntului rămîne astfel deschisă: răspunde şi apoi întreabă, dar se află în afara sa atît întrebarea ce-a provocat în prima parte răspunsul venit de la Beatrice, cît şi răspunul lui Iustinian, spre care înclină dorinţa care l-a determinat pe Dante să adreseze întrebarea finală” (M. Pastore Stocchi).

pietro_lorenzetti

Advertisements