Istoria Imperiului (1)

by Laszlo Alexandru

oxford

Cerul al doilea, al lui Mercur. Spirite care au acţionat pentru cauza binelui, dar au dorit onoruri publice. Sinteza istoriei glorioase a Imperiului, prin cuvintele Împăratului Iustinian. Povestea lui Romeo di Villanova.

pd_vi_1

«‘După ce Constantin a-ntors acvila împotriva mersului ceresc, de care s-a ţinut în urma bătrînului ce pe Lavinia a luat-o, peste o sută şi-o sută de ani pasărea Domnului la marginea Europei s-a oprit, lîngă munţii din care a ieşit; şi sub umbra sfintelor pene a cîrmuit lumea, din mînă-n mînă, şi astfel trecînd, în mîna mea a venit» (v. 1-9). Împăratul Constantin a mutat capitala Imperiului (adică acvila, simbolul său) de la Roma la Bizanţ, de la apus la răsărit, împotriva direcţiei pe care se mişcă soarele pe cer. Pentru a întemeia Imperiul, odinioară, acvila venise invers, din Troia în Lazio, adusă de Enea, care s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Apoi însă acvila şi-a stabilit reşedinţa în răsăritul Europei, timp de peste două secole, la Bizanţ, lîngă munţii Troadei, de unde ieşise Enea. Sub sfintele însemne ale puterii imperiale a fost condusă lumea de acolo, iar autoritatea funcţiei a fost transmisă de la un împărat la următorul, pînă la cel care acum vorbeşte. “Să lămurim lucrurile: 1) pentru Dante există o continuitate între Imperiul Roman şi Imperiul Bizantin: ba chiar, în termeni riguroşi, n-ar trebui să vorbim de Imperiul Bizantin, fiindcă aceasta este o denumire a noastră: pentru poet există doar Imperiul Roman, care la un moment dat şi-a mutat capitala de la Roma la Bizanţ. Iustinian este, pentru poet, urmaşul lui Constantin, al lui Traian, al lui Augustus şi împărat legitim al unui imperiu care îşi are rădăcinile în distrugerea Troiei, în fuga lui Enea, în întemeierea Romei şi derivaţiile ei din Evul Mediu cu Carol cel Mare şi Henric al VII-lea, care sînt urmaşii naturali şi legitimi, continuatorii lui Cezar, ai lui Marcus Aurelius, ai lui Teodosie etc.; 2) Imperiul nu este o instituţie destinată să se dizolve: trebuie să fie apărătorul şi garantul păcii, al justiţiei şi al libertăţii, are aceeaşi durată ca Biserica, funcţii înrudite, se naşte ca Biserica din marele proiect providenţial pentru mîntuirea omenirii; 3) Constantin, transferînd capitala Imperiului, a încălcat legea prin care Dumnezeu şi-a marcat semnul voinţei: soarele se mişcă de la orient spre occident şi acesta este şi sensul istoriei. Enea, de fapt, a venit din răsărit, tot din răsărit a venit Cristos, iar Imperiul (Enea) şi Biserica (Isus) s-au întîlnit în apus şi şi-au stabilit sediul la Roma: a fost o greşeală, o încălcare a ordinii naturale (date de Dumnezeu) mutarea capitalei imperiale de la apus la răsărit; 4) de cînd Constantin s-a mutat în răsărit şi pînă cînd Iustinian a luat puterea au trecut, zice Dante, peste două sute de ani: de fapt au fost 197. Aici poetul a fost indus în eroare de calculul făcut de Brunetto Latini” (T. Di Salvo).

pd_vi_2

«Cezar am fost şi sînt Iustinian, care, prin voia primei iubiri ce-o resimt, din legi am scos ce era de prisos şi în zadar. Şi înainte să mă apuc de treabă, o singură natură la Cristos credeam să fie, nu mai multe, şi cu această credinţă mă mulţumeam; dar slăvitul Agapit, ce-a fost păstor suprem, la credinţa sinceră m-a îndreptat cu vorbele sale» (v. 10-18). Duhul care vorbeşte se prezintă: este împăratul Iustinian, care s-a preocupat să reformeze legile imperiului. Înainte de această ocupaţie, alunecase în erezia monofizită. Apoi însă Papa Agapit l-a readus pe calea cea dreaptă. “În primele nouă terţine, Iustinian răspunde la prima întrebare a lui Dante, care se referă la persoana şi la viaţa sa. Apoi discursul se va extinde la povestea epică a istoriei providenţiale a Romei. Dar acest debut plasează deja viaţa împăratului pe fundalul celeilalte, a întîmplării universale, care va fi tema centrală a cuvintelor sale” (Chiavacci Leonardi). “Iustinian, răspunzînd la întrebarea lui Dante (cîntul V, v. 127), distinge îngîndurat (cf. şi Purgatoriu V, 88) elementul caduc al gloriei pămînteşti (Cezar am fost…) de cel etern, reprezentat de personalitatea individului (sînt Iustinian). În Iustinian (născut în 482 şi mort în 565) Dante vede tipul de monarh ideal: împăratul roman din vremurile antice, integrat în credinţa creştină. După istoricii din Evul Mediu, care urmau o tradiţie greşită, Iustinian şi soţia sa Teodora ar fi aderat pentru scurt timp la erezia lui Eutihie, numită monofizită, fiindcă accepta în Cristos doar natura divină. Agapit I (pontif între 533 şi 536), care a mers la Constantinopol pentru a negocia pacea dintre Iustinian şi ostrogoţi, ar fi izbutit să-l convertească pe împărat la dreapta credinţă” (E.A. Panaitescu).

pd_vi_3

«Eu l-am crezut; şi ce-i stătea-n credinţă, de-acuma văd aşa limpede, cum vezi tu în orice contrazicere ce-i fals şi drept. Îndată ce cu Biserica mi-am mişcat paşii, i-a plăcut Domnului prin har să-mi inspire înalta muncă şi pe deplin ei m-am dăruit; şi i-am încredinţat armele lui Belizarie al meu, a cărui mînă dreaptă de cer s-a lipit şi-a fost semn că eu trebuia să stau odihnit» (v. 19-27). Iustinian i-a dat crezare papei şi s-a lepădat de învăţăturile sectare. Această convertire i-a atras inspiraţia lui Dumnezeu, în importanta activitate legislativă în care s-a implicat. Faptele de arme le-a lăsat pe seama generalului său Belizarie, care a repurtat numeroase succese în bătălie. “După reconcilierea cu Biserica începe marea faptă pămîntească a lui Iustinian, căruia Dumnezeu îi încredinţează datoria de a rearanja şi defini dreptul roman (şi ca maestru etern al dreptului se prezentase chiar împăratul în versul 12). Înalta muncă este legată de Corpus iuris civilis, grandioasa culegere juridică în care s-a adunat tot ce era valabil din dreptul roman, excluzînd ceea ce deja era depăşit de trecerea timpului şi de schimbarea condiţiilor de trai (ce era de prisos) şi eliminîndu-se repetiţiile şi contradicţiile din multe legi (în zadar). Dedicîndu-se pe deplin operelor de pace, Iustinian i-a încredinţat fidelului general Belizarie misiunea de a recuceri ţinuturile pierdute de Imperiu în ultimele decenii. Două cuvinte sînt pronunţate cu o deosebită solemnitate a vocii: legile (v. 11-12) şi armele (v. 25-26) Imperiului au fost îndrumate de Dumnezeu. Introducerea spre partea centrală a discursului lui Iustinian (v. 34 sqq.) e astfel realizată, fiindcă de-acum «divinul pluteşte cu forţă peste Imperiu şi misiunea sa» (Grabher). Crucea şi acvila s-au întîlnit în istorie, la fel cum, la un moment dat, s-au întîlnit în viaţa lui Iustinian, a cărui figură dobîndeşte în acest moment demnitatea de exemplum” (E.A. Panaitescu). “Născut în 482, mort în 565, Iustinian a avut meritul, pe care poetul îl recunoaşte mai presus de orice, că a demarat unificarea într-un singur cod a complexităţii legislaţiei romane şi a indicat, în cadrul legilor, temeliile Imperiului, bazele ordinii şi ale autorităţii, garanţia convieţuirii civile, destinate să împlinească de asemeni un destin religios. Printr-o comisie condusă de Tribonian, a strîns şi a dat caracter organic legilor ce-au rezultat din secole de înţelepciune juridică romană, avînd grijă să elimine repetiţiile, anacronismul, discordanţele. Pe aceste texte juridice s-a studiat în Evul Mediu, iar Dante le cunoştea inclusiv prin studiile pe care le-a făcut la importanta şcoală juridică de la Bologna” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina

Advertisements