Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: March, 2017

Înţelepciunea virtuoasă (3)

Pd_X_7

«Beatrice e cea care conduce din bine în mai bine aşa repede că actul ei în timp nu se întinde. Cît trebuiau să fie lucitoare cele ce erau acolo, înăuntrul soarelui unde am intrat, nu prin culoare, ci prin lumina lor apărute!» (v. 37-42). Femeia iubită este călăuza lui Dante şi ea urcă atît de iute, dintr-un cer în altul, încît fapta ei nu durează timpul necesar pentru a fi percepută. Sufletele întîlnite aici izbuteau să fie mai luminoase decît însuşi cerul Soarelui, în care se aflau. “Duhurile care i se oferă acum privirii reuşesc să fie individualizate, distincte şi neabsorbite de lumina extraordinar de intensă a soarelui” (T. Di Salvo).

Pd_X_8

«Oricît aş chema îndemînarea şi arta şi obiceiul, tot n-aş zice cît să se-nchipuie vreodată; însă putem crede şi putem dori să vedem asta. Şi dacă închipuirea noastră e joasă pentru aşa înălţime, nu-i de mirare; căci dincolo de soare n-a fost ochi să meargă» (v. 43-48). Cuvintele obişnuite ale artistului nu sînt în stare să redea intensitatea luminoasă pe care Dante a observat-o. Lucrul este de înţeles, căci fantezia omenească nu îşi poate închipui o lumină mai intensă decît cea solară. “Reprezentarea acestei întîlniri şi a acestei deosebiri de lumini, aşa de strălucitoare, aşa de diferite, şi unele mai presus de cea solară, este imposibilă, nu din lacuna capacităţilor artistice care i se pot atribui lui Dante: obstacolul nu poate fi depăşit, este obiectiv şi constă în limita vederii noastre, incapabilă să depăşească bariera luminoasă constituită de lumina soarelui. Paradisul este populat de fenomene supraomeneşti, care depăşesc experienţa noastră pămîntească” (T. Di Salvo).

Pd_X_9

«Astfel era aici a patra familie a înaltului Tată, ce mereu o îndestulează arătînd cum Duh-Sfinţeşte şi cum Fieşte. Iar Beatrice a început: ‘Mulţumeşte, mulţumeşte soarelui cu îngeri, care pînă la acesta, sensibil, te-a înălţat prin harul său’» (v. 49-54). Al patrulea grup de duhuri mîntuite se bucura de revelarea directă a tainei Sfintei Treimi. Beatrice l-a îndemnat pe călător să fie recunoscător în faţa harului, care i-a permis să ajungă în acest loc miraculos. “Fericiţii care constituie a patra familie şi îşi găsesc motivul fericirii în contemplarea tainei trinitare sînt spiritele înţelepte: cea mai mare dorinţă a lor a fost să dobîndească suprema cunoaştere. Acum, în Paradis, sînt răsplătiţi cu ea, pe deplin mulţumiţi” (T. Di Salvo).

Andrea_di_Bonaiuto2

Advertisements

Înţelepciunea virtuoasă (2)

Pd_X_4

«Acum rămîi, cititorule, aşezat în bancă, meditînd la ce se pregustă, de vrei să fii mai voios decît obosit. Ţi-am pus în faţă: de-acuma te hrăneşte singur; fiindcă spre ea îmi trage toată grija acea materie pentru care m-am făcut scrib» (v. 22-27). Datoria cititorului este de a însoţi, prin studiu şi efort intelectual, călătoria fantastică a poetului, pentru a-i înţelege toate implicaţiile de cunoaştere. Bucuria noilor descoperiri va trebui să înfrîngă oboseala născută din strădanie. “Cele două apeluri solemne la cititor, din prima parte a cîntului (v. 7-8; 22-25) dezvăluie cîtă importanţă are pentru Poet acest scurt interval de contemplare a cerurilor; moment de blîndă pauză, cum el însuşi anunţă (v. 26-27), în mijlocul greutăţii unei materii care îi atrage toată grija. Dante nu vrea aşadar să ţină o lecţie de astronomie, ci să mărturisească emoţia care-l stăpîneşte, la vederea cerului înstelat şi a ordinii ce reglementează viaţa astrelor şi a planetelor: «Oare nu voi vedea oriunde lumina soarelui şi a stelelor? Oare nu voi putea oriunde, sub bolta cerului, să cercetez prea dulcile adevăruri?» (Epistola XII, 9). Fireşte că Dante, ca toţi învăţaţii din vremea sa, a studiat îndelung astronomia, dar spre ea, mai ales în Divina Comedie, a ştiut să se aplece cu suflet de poet. «Încercaţi să vă închipuiţi edificiul Comediei fără substratul său astronomic!… fără astronomia lui Ptolomeu şi a Sfîntului Toma, ba chiar amestecată puţin cu acea astronomie pe care Dante a cunoscut-o mai bine decît Toma, creştinînd-o, sublimată, noi n-am vedea înălţîndu-se între Pămînt şi Empireu cea mai uluitoare scară de perfecţiune spirituală, pe care fantezia unui poet şi-a închipuit-o… puţini pe lume şi-au înălţat ochii spre bolta cerească avînd o asemenea flacără plină de dorinţă, ca aceea care s-a aprins în ochii lui Dante…» (Fassò)” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_5

«Slujitorul mai mare al naturii, care cu valoarea cerului lumea o imprimă şi cu lumina sa timpul îl măsoară» (v. 28-30). Soarele – cel mai eficient distribuitor al influenţelor divine asupra lumii muritoare – îşi urma călătoria pe bolta cerească. “Dante este deja în cerul Soarelui şi mutarea sa din cel al lui Venus se realizează aproape în afara timpului: îşi dă seama de ea doar cînd a ajuns. Condiţia lui este cea a omului care nu simte trecerea imperceptibilă a timpului, care marchează formarea şi concretizarea unui gînd. Fireşte e vorba de primul gînd, nu de celelalte: prin asta se înţelege gîndul ce apare pe neaşteptate, ca într-un proces de iluminare neprecizată, care scapă oricărui control al conştiinţei: ea îşi dă seama de el doar cînd e prezent deja, format şi controlat în mod raţional” (T. Di Salvo).

Pd_X_6

«cu partea aceea unit, care mai sus e amintită, se rotea printre spirele în care zilnic mai iute se-arată; şi eu eram cu el; dar de urcuş n-am prins de veste, decît ca omul care pricepe, înaintea primului gînd, doar cînd apare» (v. 31-36). Pătrunderea lui Dante în cercul Soarelui se realizează pe neobservate pentru călătorul din lumea de dincolo. “După sistemul ptolomeic, Soarele, care în echinocţiul de primăvară (v. 8-9) este în conjuncţie cu Berbecul, descrie în mişcarea sa o spirală, trecînd tot la şase luni de la un tropic la altul. Mişcîndu-se de la tropicul Capricornului la cel al Racului, în perioada dintre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, Soarele răsare tot mai devreme la orizontul emisferei boreale, prin lungirea progresivă a zilelor” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_Firenze

Înţelepciunea virtuoasă (1)

Andrea_di_Bonaiuto5

Al patrulea cer, al Soarelui. Dante îşi încurajează cititorul. Drumeţul îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul care i-a permis să ajungă pînă aici. Coroana luminoasă a duhurilor înţelepte. Sfîntul Toma din Aquino îşi prezintă tovarăşii de fericire.

Pd_X_1 

«Privind la Fiul său cu Iubirea pe care unul şi altul veşnic o insuflă, prima şi inefabila Valoare toate cîte prin gînd şi spaţiu se-nvîrt cu atîta ordine le-a făcut, că nu poate să n-o guste cel ce-o contemplă. Înalţă aşadar, cititorule, spre roţile înalte cu mine văzul, ţintă spre locul unde o mişcare cu cealaltă se-ntîlneşte» (v. 1-9). Dumnezeu Tatăl, contemplîndu-şi Fiul, împreună cu Sfîntul Duh (Iubirea), care-i leagă pe amîndoi, a creat întregul univers, care se mişcă într-o ordine eternă şi netulburată. Cititorul este îndemnat să-şi ridice ochii pentru a contempla această armonie, în punctul unde mişcarea de rotaţie a zilei se întîlneşte cu mişcarea de revoluţie a anului. “Pe neaşteptate Poetul ne duce departe de mizeriile pămînteşti, de care s-a plîns Folco da Marsiglia la sfîrşitul cîntului IX, contemplînd deasupra lumii viaţa fericită a Treimii, în timp ce creează şi imprimă acea ordine prin care seamănă universul cu Dumnezeu (Paradis I, 105). După ce-a recunoscut lucrarea Puterii, care acţionează prin intermediul Înţelepciunii şi se deschide în Iubire (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, XLV, 6), privirea Poetului îmbrăţişează, de la o înălţime suverană, ansamblul creaţiei, se scufundă în contemplarea sa, se bucură de perfecţiunea acestui univers, pe care răutatea oamenilor nu va putea niciodată să-l păteze. De aceea versurile de început din cîntul X constituie o demnă introducere, nu doar la cînturile Soarelui (X-XIV), ci la toată partea a doua din Paradis, unde apar duhurile celor care, fără a se lăsa tîrîţi în păcat de înclinaţiile negative (nestatornicie, ambiţie, iubire), au ştiut să facă binele prin intermediul înţelepciunii, al curajului, al justiţiei şi al iubirii contemplative. «În cele trei ceruri atinse de umbra pămîntului, Luna, Mercur şi Venus, era doar un preludiu la triumful fericirii: care începe din acest cînt X, din ţinutul Soarelui, sediu aluziv al înţelepciunii sfinte. La fel s-a întîmplat, din cîntul X al Infernului, cu cetatea Dite; la fel a fost, din cîntul X al Purgatoriului, cu treapta păcatelor. Pînă acum duhurile dădeau fuga fără nici o ordine, alta decît a mişcării (…); dar de acum înainte, dintr-un cer în altul, se adună în simbolismul liturgic al unui semn» (Apollonio)” (E.A. Panaitescu). “Poetul îl invită pe cititor să caute în imensitatea roţilor înalte punctul în care mişcarea diurnă ecuatorială a corpurilor cereşti de la răsărit la apus se întîlneşte cu mişcarea anuală sau zodiacală a planetelor de la apus la răsărit. Acesta este punctul de întîlnire al ecuatorului şi al zodiacului şi corespunde echinocţiilor de toamnă şi de primăvară. Dante se referă la acesta din urmă, precum apare în versurile 28-33” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_2

«şi-acolo porneşte să admiri arta acelui maestru care-n sinea lui o iubeşte că-n veci de la ea ochiul nu şi-l ia. Vezi cum de-acolo se desprinde cercul pieziş ce poartă planetele, pentru a mulţumi lumea care le cheamă» (v. 10-15). Frumuseţea universului dovedeşte iubirea Creatorului pentru propria sa creaţie. Faţă de linia ecuatorului, zodiacul se desface pieziş, pentru a le răspunde dorinţelor pămînteşti care aşteaptă influenţa astrelor. “Cercul zodiacal, în care se mişcă orbitele soarelui şi ale planetelor, apare înclinat faţă de planul ecuatorial. Respectiva înclinare (de circa 23,5 grade) este obligatorie pentru a permite schimbarea de anotimpuri, fiindcă astfel soarele şi planetele nu se află mereu în zona ecuatorială, ci se deplasează la nord şi la sud de ea” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_3

«Şi de nu le-ar fi calea piezişă, multe virtuţi din cer ar fi-n zadar şi mai toată puterea aici jos ar fi moartă; şi dacă drumul i s-ar abate mai mult ori mai puţin, smintită ar fi ordinea lumească jos şi sus» (v. 16-21). Detaliile ordinii cosmice sînt gîndite pentru funcţionarea armonioasă a ansamblului. “Dacă zodiacul ar fi paralel cu ecuatorul, am avea veri, primăveri şi ierni eterne, în regiunile ecuatoriale, temperate şi polare. Astfel influenţele cereşti nu s-ar putea realiza decît parţial, iar germenii de viaţă potenţială pe pămînt ar rămîne nedezvoltaţi. Ordinea cosmică ar fi grav alterată (în răspîndirea climei, a orelor diurne şi nocturne, a fenomenelor meteorologice) şi în cazul în care înclinarea ar fi mai mare sau mai mică decît cea normală” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (8)

Miniatura_francese

Pd_IX_21

«Cetatea ta, care-i planta celui ce-ntîi i-a întors spatele ziditorului său şi-n care pizma e aşa deplînsă» (v. 127-129). Oraşul lui Dante poartă principala vină pentru îndepărtarea de la valorile virtuoase şi a devenit urmaşul lui Lucifer, primul răzvrătit împotriva ordinii divine. “Florenţa, pe care Dante o pomeneşte rapid, prin tonurile întunecate ale unui limbaj care îl aminteşte pe Ciacco (Infern VI, 49 sqq.), a imprimat prima dată moneda de aur şi a răspîndit peste tot în lume mîrşavul florin (care purta imaginea crinului florentin pe una din feţele sale). Cetatea lui, odinioară josnică pădure (Purgatoriu XIV, 64), iar acum biciuită ca planta Satanei, stă aşadar la originea rătăcirii lumii, care în faţa imaginii rîvnite şi sclipitoare a florii de aur, uită calea binelui şi a datoriei. Vocea Poetului izbeşte mai ales în corupţia ecleziastică, în interesul oamenilor Bisericii pentru bunurile temporale: şi o imagine, în aspra ei concreteţe, parcă îi imobilizează în perversiunea lor: căci lup a făcut din păstor” (E.A. Panaitescu). “Vina pentru neglijarea generalizată a îndatoririlor religioase provine din răsturnarea valorilor, care a afectat ordinea morală: în locul credinţei în Cristos s-a extins o nouă credinţă prin care, cum zicea o epigramă medievală, se citesc de-acum nu Evangheliile, ci Evanghelia după marca de argint (o aluzie la legătura dintre Sfîntul Marc şi bani)” (T. Di Salvo).

 Pd_IX_22

«face şi desface floarea mîrşavă ce-a dezbinat oile şi mieii, căci lup a făcut din păstor. De asta Evanghelia şi marii învăţaţi sînt lepădaţi şi doar Decretalele-s învăţate, cum se şi vede pe la margini» (v. 130-135). Banul florentin, imprimat şi răspîndit de-acolo, a învrăjbit lumea. I-a transformat pe păstori (pe preoţi) în oameni hrăpăreţi. Lumea şi-a întors chipul de la învăţăturile Scripturilor şi este absorbită numai de studierea dreptului canonic – de modul cum poate agonisi avere pe cale legală –, după cum se constată pe marginile hîrtiilor, lucioase şi pline de însemnări. “Face şi desface: cele două verbe parcă înmulţesc pe toată faţa pămîntului acea floare mîrşavă produsă de planta Satanei; este florinul florentin (numit astfel fiindcă avea imprimată o floare de crin pe una din feţele sale), cea mai puternică monedă din Europa de-atunci, luată aici ca simbol al banului şi al puterii sale de corupere” (Chiavacci Leonardi). “Eforturile oamenilor Bisericii nu se mai concentrează pe textele evanghelice sau pe cele ale Părinţilor Bisericii, ci pe textele Decretalelor, care sînt ansamblul constituţiilor pontificale, ordonate şi antologate ca bază a dreptului canonic de către Grigore al IX-lea, în prima jumătate a sec. al XIII-lea. Aici indică dreptul canonic în general şi, în special, «ştiinţa lucrativă» (Lana) necesară pentru susţinerea intereselor materiale ale feţelor bisericeşti. Dante repetă aceleaşi acuzaţii adresate lumii ecleziastice în Scrisoarea către Cardinalii italieni (XI, 16)” (E.A. Panaitescu).

Pd_IX_23

«De astea se ţin papa şi popii: nu le merge gîndul la Nazaret, unde Gabriel şi-a întins aripa. Dar Vaticanul şi alte părţi alese ale Romei, ce-au fost cimitire pentru oştenii care pe Petru l-au urmat, curînd vor fi salvate de adulter’» (v. 136-142). Atenţia conducătorilor Bisericii nu se mai îndreaptă spre Nazaret, unde s-a născut Isus. Însă dealul Vaticanului, unde au fost răstigniţi Petru şi alţi martiri ai credinţei, va fi curînd scăpat de un asemenea sacrilegiu. “În ultimele versuri Roma este prezentată în toată sacra ei demnitate: din ea, de fapt, Poetul nu aminteşte monumentele maiestuoase, nici glorioasele amintiri ale civilizaţiei trecute, ci Vaticanul, dealul unde a fost răstignit şi îngropat Sfîntul Petru precum şi toate celelalte locuri pătate de sîngele martirilor (oştenii care pe Petru l-au urmat), pe cînd invocă eliberarea de adulterul cu care a fost profanată de papa şi popii rătăciţi după floarea mîrşavă. În visul mesianic al unui viitor erou, care să elibereze şi să însănătoşească rănile Italiei şi ale lumii, cîntul, deşi se încheie cu o expresie dură (adulter), pare să regăsească o tonalitate mai destinsă şi încrezătoare” (E.A. Panaitescu). “Întregul pasaj vrea să fie o nouă afirmare (de adăugat lîngă celelalte, care îl precedă în Infern şi în Purgatoriu) a valorii dezinteresate a credinţei şi o nouă formă de condamnare a forţelor care, din interior, subminează Biserica. De aici nevoia unei intervenţii divine, a unei reforme a moravurilor ecleziastice, care trebuie declanşată cu repeziciune şi energie” (T. Di Salvo).

Miniatura_bolognese

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (7)

Pd_IX_19

«Află că acolo înăuntru se odihneşte Raab; şi unită cu ceata noastră, de ea în cea mai înaltă măsură e sigilată. În acest cer, unde se-ascute umbra pe care lumea voastră o face, înainte de alt duh, prin izbînda lui Cristos a fost primită» (v. 115-120). În lumina sclipitoare se află Raab, personajul biblic. Ea a fost primită în rînd cu ceilalţi şi se bucură deplin de strălucirea întregului grup. A venit în cerul lui Venus – unde ajunge vîrful de con al umbrei proiectate de pămînt – mai devreme decît celelalte duhuri mîntuite şi scoase de Isus din chinurile Infernului. “Raab este prostituata din Ierihon care, expunîndu-se unei mari primejdii, a primit şi a ascuns la ea acasă iscoadele trimise de Iosua, ajutînd la cucerirea oraşului şi la victoria poporului ales (Iosua 2, 1-24; 6, 17-25). Mîntuirea ei, în virtutea acestui gest, este afirmată în Epistola lui Pavel către Evrei (11, 31) şi în Epistola lui Iacov (2, 25). Figura lui Raab, în cerul lui Venus, este cea mai luminoasă, cum i se cuvine celei care a ajuns prima în cea de-a treia sferă, atunci cînd Cristos, cu moartea sa (care este o izbîndă asupra păcatului şi a Infernului), a deschis porţile limbului (v. 118-123)” (E.A. Panaitescu). “Unde se-ascute umbra pe care lumea voastră o face: după teoria astronomică a lui Alfraganus, pămîntul proiectează în spaţiu un con de umbră, care se termină în cerul lui Venus. Acest fapt l-a îndemnat pe Dante să distribuie în primele trei ceruri duhurile fericite care au încercat, mai mult decît toate celelalte, slăbiciunile pămînteşti” (E.A. Panaitescu).

Pd_IX_20

«Se şi cuvenea să fie lăsată în vreun cer ca palmier de înaltă victorie, ce-a dobîndit-o cu ambele palme, căci a înlesnit prima glorie a lui Iosua în Ţara Sfîntă, la care papa nu mai ia aminte» (v. 121-126). Raab a meritat să fie primită într-unul din cerurile Paradisului, ca mărturie a izbînzii lui Isus asupra Infernului, prin moartea pe cruce. Femeia a contribuit, cu ajutorul ei, la prima victorie a lui Iosua. Din păcate gloria de odinioară a credinţei este neglijată de autorităţile ecleziastice din prezentul dantesc. “Pe bună dreptate a fost ea lăsată într-unul din cerurile fericiţilor, ca semn (palmierul era simbolul victoriei, şi ramurile lui se foloseau pentru a-i sărbători pe învingători) al victoriei măreţe obţinute de Cristos, cu cele două mîini ţintuite pe cruce. Aşadar merită pe deplin să rămînă ca mărturie a acelei victorii – ca una care a ajutat cumva la ea, prin faptele sale – prin mîntuirea eternă, obţinută în ciuda păcatelor ei” (Chiavacci Leonardi). “Prima glorie a lui Iosua: prima faptă de arme glorioasă a lui Iosua, în cucerirea Ţării Sfinte. Ierihonul a fost prima cetate ocupată de evrei în Palestina. Felul în care Ierihonul a fost cucerit (zidurile sale s-au prăbuşit la sunetul trîmbiţelor preoţilor evrei), unul dintre evenimentele cele mai faimoase din Scripturi, s-a repetat uimitor la cucerirea cetăţii albigense Lavaur, de către cruciaţii conduşi de episcopul din Toulouse: cronicarii povestesc că fortăreaţa s-a predat pe cînd tot clerul, aliniat pe digul din faţa zidurilor, înălţa spre Dumnezeu cîntarea Veni creator (Petrus Sarnensis, Historia Albigensium, p. 599). Legătura dintre Folco şi Raab era aşadar stabilită în istorie (…) încă dinainte de cerul lui Venus. Această legătură luminează sensul părţii finale a discursului rostit de Folchetto, care insistă pe Biserica atît de coruptă, încît deja a renunţat la idealul cruciadelor” (Chiavacci Leonardi). “Imaginea cu Ţara Sfîntă aflată în mîna necredincioşilor, în timp ce lumea creştină şi, primul dintre toţi, pontiful momentului, Bonifaciu al VIII-lea, se dezinteresează de ea, marchează începutul temei prin care figura zelosului episcop de Toulouse îşi capătă fizionomia esenţială: un protest viguros şi amar, în faţa răspîndirii răului, luminat la final de o neaşteptată străfulgerare de speranţă (v. 139-142)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_bolognese2

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (6)

Miniatura_francese2

Pd_IX_16

«Folco mi-a zis lumea care mi-a ştiut numele; şi acest cer cu mine se imprimă, cum eu de el odinioară; căci n-a ars mai mult fata lui Belo, mîhnindu-i pe Sicheu şi pe Creusa, decît mine, pînă ce n-am albit la păr; nici cea din Rodope, care a fost trădată de Demofoon, nici Alcide cînd pe Iole în inimă şi-a închis-o» (v. 94-102). Duhul fericit se prezintă: lumea îl numea Folco şi cerul lui Venus este impregnat de lumina sa, la fel cum el, în timpul vieţii, a trăit sub influenţa iubirii senzuale ce de-aici derivă. Patimile sale din dragoste, care au ţinut pînă la limita decentă a intrării în senectute, le-au egalat în intensitate pe cele ale unor faimoase personaje antice. “Folco recunoaşte că în tinereţe înflăcărarea lui în amor a semănat cu a Didonei, care s-a îndrăgostit de Enea, jignind memoria soţului Sicheu şi a Creusei, soţia lui Enea, ambii morţi (Virgiliu, Eneida, IV, 552; cf. şi Infern V, 61-62). Phyllis s-a omorît din dragoste pentru Demofoon, fiul lui Teseu şi al Fedrei, care nu s-a întors de la Atena în timpul stabilit pentru nuntă (Ovidiu, Heroides II). Hercule, urmaşul lui Alceu, s-a îndrăgostit de Iole, fata lui Eurit, rege în Tesalia, provocînd gelozia soţiei sale Deianeira. Aceasta a provocat fără să vrea moartea soţului, în încercarea de a-l recuceri cu haina îmbibată de sîngele centaurului Nessus (Ovidiu, Heroides IX; cf. şi Infern XII, 67-69)” (E.A. Panaitescu). “Aşa cum Cunizza era pentru Dante pretextul unei invective împotriva degradării şi a violenţei care sfîşiau Marca Trevisană, la fel în privința lui Folchetto, Dante nu se referă la activitatea poetică a acestuia. Folchetto îl interesează ca episcop, ca participant la o teribilă cruciadă, cea împotriva albigensilor: concluzia este că avem nevoie de o nouă cruciadă, pentru a elibera omenirea de puterea perversă şi nefastă a banului, care alterează şi pîngăreşte totul” (T. Di Salvo).

Pd_IX_17

«De asta nu ne căim aici, ci rîdem, nu de păcat, care-n minte nu ne revine, ci de puterea ce-a poruncit şi s-a îngrijit. Aici se admiră arta ce-mpodobeşte atîta efect şi se discerne binele prin care lumea de sus o modelează pe cea de jos» (v. 103-108). După zbuciumul amoros din timpul vieţii, duhurile din cerul lui Venus rîd, căci nu şi-l mai amintesc, fiindcă au trecut de rîurile Lete şi Eunoe. Dar ele se bucură că harul ceresc (puterea) le-a preschimbat păcatul în virtute. De sus, ele contemplă felul în care binele divin modelează şi influenţează mersul vieţii pămînteşti. “Pe de o parte Folchetto insistă pe tema totalei eliberări de orice urmă de culpabilitate: prin aceasta nu se anulează amintirea ei, dar se îndepărtează latura ei acoperită de păcat. Pe de altă parte observă că în viaţa oamenilor operează influenţele cereşti, care sînt dispuse să-i transforme în creaturi omeneşti, caracterizate de pasiuni specifice şi comportamente în consecinţă, dar totodată există şi providenţa divină constantă, care îndrumă acele înclinaţii spre finalitatea fericirii cereşti” (T. Di Salvo).

Pd_IX_18

«Dar pentru ca toate dorinţele tale născute în astă sferă să le duci împlinite, trebuie să merg mai departe. Vrei să ştii cine-i în această lumină, care lîngă mine scînteiază, ca raza de soare în apa clară» (v. 109-114). Este însă nevoie de explicaţii suplimentare pentru curiozitatea lui Dante. I se va spune cine se mai află acolo, alături de Folco din Marsilia. “După ce-a terminat discursul despre sine însuşi – propria sa identitate, iubirea care l-a învins şi voinţa divină de a o preschimba în bine, pentru care rîde – duhul trece să-i împlinească cealaltă dorinţă, pe care o citeşte în Dante: cine este spiritul care străluceşte aşa luminos lîngă el” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bolognese3

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (5)

Pd_IX_13

«‘Domnul le vede pe toate şi vederea ta în el se-nsineeşte’, am spus eu, ‘duh fericit, încît nici o voie nu-ţi poate fi ascunsă. Deci vocea ta, care cerul îl desfată mereu cu cîntarea focurilor pioase ce-n şase aripi au hlamida, de ce nu-mi împlineşte dorinţa? Nu ţi-aş mai aştepta întrebarea, de eu m-aş întinei, cum tu te-nmineeşti’» (v. 73-81). Dante îi adresează duhului nou apărut următoarele cuvinte. Privirea lui Dumnezeu vede toate lucrurile, iar vederea interioară a duhului fericit poate să pătrundă în El. Astfel nici o dorinţă nu-i rămîne ascunsă. Dacă, prin urmare, spiritul nou venit este capabil să descifreze dorinţa călătorului, de ce vocea lui – care delectează prin cîntarea sa Empireul, alături de cîntecul Serafimilor – nu-i împlineşte curiozitatea, dezvăluindu-i cine este? Dacă pelerinul ar putea să pătrundă în mintea celuilalt, aşa cum acela poate pătrunde în mintea lui, dorinţa sa de cunoaştere n-ar mai fi atît de ascuţită. “Inluiarsi este un neologism dantesc, la fel ca intuarsi şi inmiarsi: toate sînt verbe care vor să sublinieze capacitatea duhurilor fericite de a pătrunde cu repeziciune în spiritul divinităţii sau al persoanei cu care vorbesc: un fel de depăşire a limitelor impuse unei cunoaşteri rapide şi totale” (T. Di Salvo). “Discursul lui Dante este construit de data aceasta cu o grijă remarcabilă, concretizată şi în folosirea neologismelor în jurul posesivului transformat în verb (intuarsi, inmiarsi, de la «tuo» şi «mio»). Nu fără motiv. În faţa lui se află un poet provensal, care în compoziţiile sale s-a delectat cu asemenea forme neobişnuite, cu un stil elaborat şi complex din punct de vedere literar” (T. Di Salvo). “Focuri pioase: Serafimii, în ierarhia îngerească, reprezintă iubirea (după terminologia ebraică, termenul serafim înseamnă «înflăcărat»: cf. Paradis XI, 37). Ei, după viziunea lui Isaia (6, 2), sînt mereu reprezentaţi cu şase aripi, pe care le înfăşoară ca pe o tunică de călugăr” (E.A. Panaitescu). “De eu m-aş întinei: de-aş putea intra în tine, adică în mintea ta, aşa cum intri tu în mintea mea, nu ţi-aş aştepta întrebarea pentru a răspunde. Nerăbdarea aprinsă ce transpare în aceste versuri, de o familiaritate aproape nepoliticoasă faţă de un duh fericit, este trăsătura tipică a atitudinii lui Dante faţă de orice formă de cunoaştere, mereu dorită cu ardoare. Neologismele intuarsi (a se întinei) şi inmiarsi (a se înminei) – a intra în tine şi în mine – completează, cu inluiarsi din v. 73 (a se însinei) seria celor trei persoane gramaticale, încercînd să exprime astfel, pe cît îi este cu putinţă limbajului omenesc, întrepătrunderea – pînă la a deveni unul singur (III, 81) – a duhurilor, în ciuda păstrării propriei identităţi, tipică pentru viaţa paradisiacă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_IX_14

«‘Valea mai largă unde apa se-ntinde’, şi-a început atunci vorbele, ‘au fost din marea ce pămîntul o cuprinde ghirlandă, între ţărmuri opuse, în contra soarelui atîta merge, că face meridian acolo unde orizont obişnuia să fie» (v. 82-87). Duhul luminos îi răspunde lui Dante în felul următor. Marea Mediterană – care este cea mai întinsă vale unde se varsă oceanul ce înfăşoară tot globul pămîntesc – se întinde între Europa şi Africa, de la apus spre răsărit. “Al treilea duh din cerul lui Venus este al lui Folchetto da Marsiglia. Fiu de negustor genovez, a fost un faimos reprezentant al poeziei trubadurilor provensali între 1179 şi 1195 (Dante îl laudă pentru eleganţa stilului în De vulgari eloquentia II, VI, 11) şi a trăit la cele mai ilustre curţi franceze ale vremii. A fost, cum aminteşte Ottimo, «frumos la trup, vorbitor cu podoabe, curtean generos şi în iubire încins, dar ascuns şi înţelept». Pe cînd se găsea la curtea lui Barral du Baux, viconte de Marsilia, s-a îndrăgostit de soţia acestuia, Azalais, şi i-a cîntat frumuseţea în poeziile lui. Vechile cronici amintesc că, după moartea femeii iubite, s-a retras într-o mănăstire cisterciană. În 1205 a devenit episcop la Toulouse. Pe cînd avea această funcţie, a participat la cruciada împotriva albigensilor, dovedind nu doar un mare zel de credinţă, ci uneori chiar o deosebită cruzime. A murit în 1231” (E.A. Panaitescu).

Pd_IX_15

«Pe acea vale am fost eu riveran, între Ebru şi Macra, care-n scurta cale desparte genovezul de toscan. La un asfinţit şi-un răsărit aproape se află Buggea şi pămîntul unde-am fost, care pe vremuri şi-a încălzit cu sîngele său portul» (v. 88-93). Vorbitorul s-a născut pe ţărmul Mediteranei, în partea cuprinsă între Spania (Ebru) şi Italia (Magra, în Liguria). Pe acelaşi meridian se află oraşul Bougie (în Algeria) şi Marsilia (în Franţa), port ale cărui ape au fost scăldate odinioară de sîngele marsiliez, la porunca lui Brutus, ofiţerul lui Cezar. “Folco îşi pomeneşte cetatea de origine printr-o complexă indicaţie geografico-astronomică, cu care ne introduce în stilul elaborat şi conceptualizat al primei părţi din discursul său, o magistrală autoprezentare distribuită în nouă terţine (patru pentru a-şi indica patria, patru pentru povestea sufletului său, de la excesele în iubire la mîntuirea finală, şi una singură, centrală, pentru a-şi dezvălui numele). Fără îndoială că Dante îşi propune aici să evoce modalităţile poetice de expresie şi cultura rafinată a lui Folco, reconstruind astfel caracteristicile personajului istoric. Totuşi asemenea construcţii artificiale nu sînt niciodată urmărite de Dante ca scopuri în sine. Există aşadar un motiv mai profund, care îl îndeamnă pe Poet să-i confere o suprafaţă întinsă figurii acestui trubadur şi doar partea finală a cîntului ne permite s-o precizăm: lui Folco îi va reveni sarcina de-a pune sub acuzare ceea ce Dante consideră motivul rătăcirii lumii, lăcomia cîştigurilor, floarea mîrşavă ce-a dezbinat oile şi mieii. Treptat discursul lui îşi va pierde ornamentele literare şi se va încălzi tot mai mult de sentimente, iar cînd figura elegantului poet de odinioară va fi înlocuită de cea a intransigentului episcop persecutor al ereticilor, cuvintele sale îşi vor asuma maiestuoasele cadenţe profetice, pe care Dante ştie să le găsească atunci cînd sufletul lui se indignează în faţa răului din lume” (E.A. Panaitescu). “După geografia vremii, Poetul arată că Mediterana este depresiunea cea mai extinsă printre mările înconjurate de Ocean (acesta din urmă, după credinţa medievală, închidea într-un cerc toate pămînturile ieşite la suprafaţă). După reprezentările cartografice din Evul Mediu, ea se întinde pe 90 de grade longitudine (în realitate extinderea sa este de numai 42 de grade) (…). Folco arată că cetatea sa Marsilia şi Bougie (pe coasta algeriană) se află cam pe acelaşi meridian, fiindcă pentru ambele soarele răsare şi apune aproape deodată. În realitate, între cele două cetăţi există nu doar o diferenţă de longitudine, ci şi de latitudine” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (4)

Pd_IX_10

«Ar fi prea larg butoiul care să strîngă sîngele ferrarez şi s-ar obosi oricine să-l măsoare uncie cu uncie, pe care-l va dărui acest popă curtenitor, pentru a fi bun cu partidul; şi asemenea daruri merg după traiul ţinutului» (v. 55-60). Ar fi necesar un butoi foarte mare, în care să încapă sîngele ferrarezilor decapitaţi, după ce-au avut încredere în episcopul din Feltre. Demnitarul bisericesc a preferat să fie generos cu partidul guelf, nu cu obligaţia sa creştină. Iar asemenea opţiuni strîmbe sînt foarte răspîndite prin Marca Trevisană. “Ar fi prea larg…: ironie tristă şi amară: ar fi nevoie de un recipient prea mare pentru a aduna sîngele ferrarezilor ucişi, iar cine ar vrea să-l măsoare cu uncia – cum se face cu vinul şi cu altele – ar rămîne istovit. Bigoncia era un recipient larg, făcut cu doage de lemn – care putea conţine cam 50 de litri – folosit la ţară pentru culesul viei, sau de către măcelari, cum ne spune Torraca, pentru sîngele animalelor tăiate; acest din urmă sens ar da o insistenţă atroce asupra bietului sînge omenesc” (Chiavacci Leonardi). “Ca de obicei cînd poetul se află în faţa unor situaţii care contravin idealului său, puternic marcate de violenţă şi cruzime, tonul se înalţă, devine mai viu, mai însufleţit, mai bogat în trimiteri” (T. Di Salvo).

Pd_IX_11

«Sus sînt oglinzi, voi le ziceţi Tronuri, din care se răsfrînge în noi Dumnezeu judecător; încît aceste vorbe ni se par bune’. Aici a tăcut; şi parcă s-a întors spre altă boltă, cu hora-n care s-a pus cum era-nainte» (v. 61-66). Cunizza îşi argumentează asprimea cuvintelor, în faţa unei eventuale nedumeriri a interlocutorului. Sus, în Empireu, există inteligenţele angelice numite Tronuri, de către oameni. Din ele se răsfrînge judecata lui Dumnezeu, ca într-o oglindă, spre duhurile fericite. După aceste explicaţii, Cunizza a tăcut, reintrînd în hora luminilor venite de sus. “Voi le ziceţi Tronuri: este al treilea ordin din cea mai înaltă ierarhie de îngeri (Serafimi, Heruvimi, Tronuri), prin intermediul căruia se considera că Dumnezeu exercită actul de justiţie. (…) Aşadar judecata divină este reflectată de Tronuri spre cerurile inferioare, după care duhurile citesc în acelea ca într-o oglindă” (Chiavacci Leonardi). “Altfel spus: cuvintele mele nu trebuie considerate ca dezlănţuirea pătimaşă, privată şi individuală a unui om animat de resentimente: sînt aceleaşi cuvinte pe care le-ar pronunţa, împotriva trevisanilor şi a luptelor ce se duc în ţinutul trevisan, Dumnezeu. Şi de la Dumnezeu, prin intermediul Tronurilor, îmi vin atît viziunile profetice despre ceea ce se va întîmpla, cît şi asprimea condamnării” (T. Di Salvo).

Pd_IX_12

«Cealaltă bucurie, ce mi se dezvăluise deja ca lucru scump, mi-a apărut ca rubinul fin de soare lovit. De veselie acolo sus se fac mai sclipitoare, aşa cum rîdem aici; iar jos se-ntunecă-n afară, cînd mintea se chinuieşte» (v. 67-72). Celălalt duh fericit, pe care Dante îl zărise mai înainte, a luat culoarea rubinului în razele soarelui. În cer sufletele îşi exprimă bucuria, sporindu-şi intensitatea luminii, la fel cum noi, pe pămînt, rîdem. Iar oamenii vii se întunecă la chip, dacă sînt îngrijoraţi, pe cînd duhurile mîntuite nu au o asemenea problemă, fiindcă nu mai sînt expuse durerii sau tristeţii. “Ca rubinul fin: tot versul are forţa luminoasă caracteristică multor altora din Paradis, care vin să constituie o serie continuă de aspecte ale luminii, aproape variaţiuni muzicale pe o singură temă, nuanţe diferite ale unei singure culori.” (Chiavacci Leonardi). “În Paradis, de la bucuria interioară se dobîndeşte o lumină exterioară mai intensă, la fel cum aici, pe pămînt, semnul extern al bucuriei este rîsul. Apariţia neaşteptată a rîsului pămîntesc, care este ca lumina cerească, e una dintre marile izbînzi de invenţie din a treia cantică. Rîsul e pentru Dante mereu expresia spiritului, ca o tresărire interioară a sa, iar în Paradis lumina şi rîsul se alternează mereu” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (3)

Pd_IX_7

«Din astă lucitoare şi scumpă bucurie a cerului nostru ce-mi stă mai aproape, a rămas mare faimă; şi-nainte să moară, această sută de ani încă se-ncinceşte: vezi de omul se cuvine a se strădui ca altă viaţă prima să lase» (v. 37-42). Alături de Cunizza stă o altă bijuterie scumpă a cerului lui Venus, care a fost celebră în timpul vieţii. Şi faima sa va dăinui pe pămînt încă multă vreme. Aşadar este justificată dorinţa omului de-a deveni celebru prin fapte cuvioase, prin care traiul pămîntesc lasă în urma sa o altă existenţă, mai durabilă. “S-a discutat dacă se face aluzie la faima de poet, sau la cea de om al Bisericii, ambele dobîndite în mare măsură de duhul aici prezentat. Dar tocmai fiindcă nu se specifică despre care e vorba, trebuie să le înţelegem pe amîndouă, care împreună îl caracterizează, după cum vom vedea” (Chiavacci Leonardi). “Cunizza, prezentîndu-se, a spus puţine vorbe şi pur denotative: n-a aprofundat tema patimii din dragoste, nu s-a oprit la «convertirea» din femeia cu proastă reputaţie în sanctificata din Paradis. Grăbită, de parcă altul ar fi motivul prezenţei sale decît cel al biografiei interioare, trece la indicarea unui duh fericit, prezentat ca exemplu, despre care vine sentinţa că omul trebuie să sfinţească locul. Şi aici se include polemica lui Dante împotriva locuitorilor din Marca Trevisană. De parcă personajul mai important ar fi lumea din acel ţinut, şi nu povestea Cunizzei, împrejurarea politică, şi nu povestea de dragoste ca o cădere şi o mîntuire” (T. Di Salvo). “Se-ncinceşte (s’incinqua): se înmulţeşte de cinci ori; verb creat de Dante, la fel ca s’immilla, s’addua, s’intrea etc. Suta de ani este 1300, ultima dintr-un secol, în care se petrece viziunea. Versul poate deci să aibă semnificaţia: se va împlini încă de cinci ori un secol, adică vor mai trece cinci sute de ani, sau (cum poate indica folosirea cuvîntului această): se vor mai repeta de cinci ori 1300 de ani, adică vor mai trece alţi 6500. În primul caz, indicaţia este nedeterminată şi înseamnă doar că faima va dura mulţi ani, cum preferă să explice comentatorii moderni. În al doilea caz ar putea fi vorba în schimb de o aluzie precisă, la împlinirea «anului măreţ» sau a «anului cosmic», la 13.000 ani de la Facere (mai precis 12.954), după opinia acceptată de Servio; au trecut aşadar 6500 de ani din cronologia veche urmată de Dante şi alţi 6500 mai trebuie să treacă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_IX_8

«Şi altfel gîndeşte azi gloata închisă între Tagliamento şi Adige, nici după ce-a fost bătută nu se căieşte; dar curînd Padova schimba-va apa Vicenzei în mlaştină, că s-a răzvrătit lumea haină la datorie» (v. 43-48). La valorile dreptăţii şi ale faimei cuviincioase nu se gîndesc oamenii din ţinuturile italiene decăzute, în ciuda pedepselor pe care le-au avut de suferit. Însă padovanii, care s-au răsculat împotriva puterii imperiale, vor înroşi de sînge noroaiele din jurul Vicenzei, fiind înfrînţi de ghibelinii conduşi de Cangrande. “Nu doar Marca Trevisană, ci întregul Veneto va îndura curînd dreapta pedeapsă pentru rezistenţa încăpăţînată, mai întîi în faţa împăratului Henric al VIII-lea, venit în Italia pentru a readuce la supunere cetăţile guelfe, şi apoi în faţa căpitanului său, Cangrande della Scala. Într-adevăr, în toamna anului 1314, padovanii guelfi au suferit o sîngeroasă înfrîngere din partea ghibelinilor din Vicenza, ajutaţi de Cangrande. Bătălia s-a desfăşurat în apropierea mlaştinii pe care Bacchiglione o formează lîngă Vicenza” (E.A. Panaitescu). “Cunizza prevesteşte nenorociri încă mai mari pentru locuitorii impenitenţi din Marca Trevisană, anunţînd trei evenimente, în creştere: înfrîngerea padovanilor în bătălie, asasinarea unui senior, trădarea săvîrşită de un episcop. Toată profeţia se desfăşoară în imagini crude şi evidente, cu un limbaj puternic realist şi tonul în acelaşi timp amar şi sarcastic. Blîndeţea şi lumina ce învăluie cerul lui Venus sînt răsturnate, printr-un contrast deliberat, de jalnica realitate de pe pămînt” (Chiavacci Leonardi).

Pd_IX_9

«Şi unde Sile şi Cagnan se unesc, domneşte unul cu nasu-n aer, dar pentru a-l prinde i se face deja arcanul. Va plînge şi Feltro crima păstorului nemernic, mai jegoasă decît cele pentru care s-a intrat la Malta» (v. 49-54). În ţinutul Treviso, unde se întîlnesc rîurile Sile şi Cagnan, un boier face pe despotul, dar se pregăteşte deja capturarea şi uciderea lui. Iar Feltre va avea de ispăşit pentru trădarea episcopului mîrşav, care s-a dovedit de-o josnicie mai abominabilă decît a infractorilor ajunşi la temniţă. “Rizzardo da Camino a devenit senior la Treviso în 1306. Tirania lui crudă şi simpatiile sale pentru partidul ghibelin au fost cauza unei conspiraţii a nobililor guelfi, care l-au ucis în 1312. Alessandro Novello din Treviso, episcop la Feltre, în 1314 a predat patru refugiaţi ghibelini din Ferrara, care se adăpostiseră la curtea sa, lui Pino della Tosa, guvernator la Ferrara şi căpitan al lui Robert de Anjou, supusul Bisericii. Della Tosa a poruncit să fie decapitaţi” (E.A. Panaitescu). “S-a intrat la Malta: pe insula Bisentina de pe lacul Bolsena se înălţa turnul Malta, «unde papa îi închidea pe clericii condamnaţi definitiv…; şi cîţi ajungeau acolo în veci nu mai ieşeau» (Buti). Vechii comentatori amintesc, totuşi, că închisori cu asemenea nume existau de asemeni la Viterbo şi la Cittadella, nu departe de Romano (această ultimă închisoare a fost construită chiar de Ezzelino al III-lea). Termenul Malta era folosit şi ca substantiv comun, pentru a desemna o puşcărie întunecată şi umedă, fiindcă semnificaţia iniţială a cuvîntului era cea de «noroi»” (E.A. Panaitescu).

Scuola_bizantina

Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (2)

Miniatura_giottesca

Pd_IX_4

«‘Oh, pune voinţei mele iute-ndestulare, duh fericit’, am spus, ‘şi arată-mi că pot răsfrînge-n tine ce gîndesc!’. La care lumina care-mi era încă nouă, din adîncul său, unde înainte cînta, a continuat ca omul bucuros de-a face binele:» (v. 19-24). Dante l-a rugat pe duhul fericit să-i arate că îi pricepe dorinţa de cunoaştere, care se reflectă în celălalt ca într-o oglindă. Noua apariţie, care deocamdată îi era necunoscută călătorului, din adîncul strălucirii sale, i s-a adresat cu veselia celui gata să-şi ajute aproapele. “Al doilea duh din cerul lui Venus, care îi apare lui Dante, este al Cunizzei, născută din Ezzelino al II-lea da Romano şi din Adelaide degli Alberti di Mangona, pe la 1198. S-a măritat în 1222 cu Riccardo di San Bonifazio, senior la Verona, dar la puţină vreme după aceea a fugit cu trubadurul Sordello da Goito, cu care a trăit cîţiva ani. Mai tîrziu s-a măritat încă de două ori şi i-a scandalizat pe contemporani cu conduita ei imorală, încît toţi cronicarii sînt de acord să-i evoce moravurile uşoare. După ce puterea familiei sale s-a prăbuşit (1260), Cunizza s-a retras la Florenţa, unde a dus o viaţă creştină, de penitenţă, şi a murit după anul 1279. Dante mîntuieşte aşadar o femeie care devenise faimoasă pentru moravurile ei dezordonate. Totuşi nu învăluie figura Cunizzei în acea stimă şi simpatie care i-au dictat accentele foarte emoţionate despre Francesca, Pia sau Piccarda. Criticul Porena, după ce a afirmat că Poetul «n-o transformă desigur pe Cunizza într-o figură care să fie iubită şi admirată de cititor», observă că ei îi lipseşte o adevărată bogăţie interioară. Convertirea ei este subînţeleasă, nu dă loc unei reprezentări concrete; declaraţia de indulgenţă la adresa păcatelor ei (versurile 34-36) ar trebui să fie un element de transcendenţă paradisiacă, dar «pentru a fi apreciată ca atare, Cunizza ar trebui să arate o astfel de transcendenţă în toate discursurile ei, să considere lucrurile omeneşti dintr-un punct de vedere mai mult decît omenesc», în schimb, în privinţa lui Folchetto da Marsiglia, arată că-i apreciază gloria pămîntească şi, certîndu-şi concetăţenii şi prezicîndu-le viitoarele pedepse, «mai mult decît o indignare ascuţită, ea are un fel de ironie batjocoritoare şi aproape un gust răutăcios». Totuşi ultimele afirmaţii ale lui Porena greşesc printr-o severitate excesivă, iar pe de altă parte apar prea indulgenţi acei critici care văd în Cunizza mai ales femeia gata să-şi mărturisească slăbiciunea feminină în faţa influenţelor venite de la Venus” (E.A. Panaitescu).

Pd_IX_5

«‘În partea ţinutului italic mîrşav ce şade-ntre Rialto şi izvoarele pentru Brenta şi Piave, se ridică un deal, dar nu prea înalt, de unde a coborît odinioară torţa ce-a răscolit greu locul» (v. 25-30). În păcătoasa regiune italiană situată între insula Rialto şi locul unde izvorăsc Brenta şi Piave există un deal, unde s-a născut personajul ce-a marcat prin violenţă întregul ţinut. “Marca Trevisană este indicată prin intermediul graniţelor sale: la sud Veneţia (Rialto este una din principalele insule pe care se înalţă oraşul), la nord Alpii din Trentino şi Cadore, din care coboară rîurile Brenta şi Piave. Dealul la care se referă Dante în v. 28 este cel de la Romano (lîngă actuala localitate Bassano del Grappa), unde se înălţa castelul familiei Ezzelino. Acolo s-a născut Ezzelino al III-lea, care a domnit multă vreme ca tiran nu doar în Marca Trevisană, ci şi la Veneto, ajungînd pînă la Trento şi Mantova. Pietro di Dante explică expresia torţa printr-o legendă răspîndită pe atunci: înainte de naşterea lui Ezzelino, mama lui a visat că dă naştere unei flăcări, care incendiază toată regiunea” (E.A. Panaitescu). “Aici Dante se slujeşte de o metaforă, observată de toată lumea, pentru a alătura două lumini foarte diferite, venite de la doi fraţi foarte deosebiţi: la torţa devastatoare a lui Ezzelino răspunde sclipirea surorii sale Cunizza (v. 32), care străluceşte în cerul lui Venus din Paradis” (Chiavacci Leonardi). “Tonul fundamental al episodului, care o vede protagonistă pe Cunizza, este profunda indignare morală în faţa degenerării concetăţenilor ei, amărăciunea (egală celei a lui Guido del Duca sau a lui Marco Lombardo), care se naşte din constatarea că oamenii nu ştiu să-şi îndrepte spre bine înclinaţiile naturale. În această tonalitate morală trebuie căutat motivul inspirator al apariţiei Cunizzei. Nu un sentiment de deosebită admiraţie l-a împins pe Dante s-o aleagă pe această nobilă trevisană, ci un motiv de oportunitate: el vrea să facă din Cunizza purtătoarea de cuvînt a propriei sale condamnări faţă de Marca Trevisană şi, mai general vorbind, a întregului Veneto, întrucît blamul pronunţat de un duh fericit, ale cărui cuvinte reflectă gîndurile lui Dante (cf. v. 61-63), dobîndeşte valoarea unei judecăţi tranşante” (E.A. Panaitescu). “Indicaţia geografică are de data aceasta o specifică funcţie politică: acel teritoriu din ţinutul mîrşav al Italiei, odinioară fericit, acum e locul corupţiei şi al nelegiuirii şi spre el se îndreaptă denunţul şi profeţia duhului fericit care a locuit acolo” (Chiavacci Leonardi).

Pd_IX_6

«Dintr-o rădăcină ne-am născut eu şi aceea: Cunizza mi-au zis şi aici sclipesc, fiindcă m-a învins lumina acestei stele; dar bucuroasă mă iert pe mine de soarta mea şi nu-mi pare rău; şi poate că-i de mirare pentru popor» (v. 31-36). Cea care vorbeşte şi torţa violentă evocată au fost fraţi, s-au născut din aceiaşi părinţi. Cunizza a ajuns în cerul lui Venus fiindcă a fost dominată, în timpul vieţii, de influenţa iubirii. Ajunsă în Paradis, fosta nobilă îşi tratează cu indulgenţă slăbiciunile amoroase de odinioară, chiar dacă oamenii de rînd vor rămîne surprinşi de una ca asta. “În cuvintele rostite de Cunizza, ca mai tîrziu în cele ale lui Folchetto (v. 95-105), nu apare condamnarea patimilor şi păcatelor din viaţa pămîntească, fiindcă duhurile fericite constată acum că din rău poate oricînd să se nască binele, iar graţia divină poate să întoarcă spre virtute acele înclinaţii naturale care mai înainte fuseseră cauza păcatului” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_lombarda