Taina mîntuirii (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_francese

Despre păcatul originar. Despre dubla natură, umană şi divină, a Mîntuitorului. Explicaţii despre complexitatea simbolică a morţii pe cruce. Despre darul miraculos al bunătăţii divine, care l-a sacrificat pe Fiul Domnului. Despre învierea sufletelor, după dispariţia trupurilor.

pd_vii_1

«‘Osanna, sanctus Deus sabaòth, superillustrans claritate tua felices ignes horum malacòth!’. Astfel răsucindu-se pe notele sale, am văzut cîntînd acea substanţă, peste care dublă lumină se-adună» (v. 1-6). Duhul împăratului Iustinian s-a îndepărtat de Dante, cîntînd un imn de slavă în latină, presărat cu termeni în ebraică. Fasciculul în care sufletul se înfăşura la plecare era marcat de lumina sa sufletească, interioară, şi de lumina divină, care-l umplea de fericire. “Cîntul se deschide cu un imn de slavă lui Dumnezeu, cîntat de Iustinian la sfîrşitul discursului său: «Osanna, oh, sfinte Domn al armatelor, ce adaugi aşa mare strălucire, cu lumina ta, la fericitele flăcări din aceste ţinuturi». Ideea centrală a imnului, exprimată de verbul făurit de Dante, superillustrans, este că Dumnezeu sporeşte în mod grandios lumina proprie a fiecărui duh, transmiţîndu-i supraabundenţa luminii sale divine. Solemnitatea acestui debut în limba latină liturgică – unică în cadrul canticei – prevesteşte marele subiect teologic despre care va fi vorba pe parcursul cîntului” (Chiavacci Leonardi). “Duhul lui Iustinian se îndepărtează cîntînd un imn, unde cuvintele în latină stau alături de cuvinte ebraice, după un obicei liturgic destul de răspîndit (de pildă, în Sanctus la slujbă), care îşi găseşte antecedentele în cîteva pasaje din Sfînta Scriptură. Osanna, termen ebraic de salut şi felicitare, a fost deja folosit de Dante în Purgatoriu (XI, 11; XXIX, 51) şi va fi repetat din nou în Paradis (VIII, 29; XXVIII, 118; XXXII, 135). La fel ca sabaòth, e termen ebraic şi malacòth, care prezintă o greşeală de transcriere, folosit în cîteva codice din Prologus galeatus al Sfîntului Ieronim ca mamlacòth. Cît priveşte conţinutul terţinei, e normal, cum arată Porena, ca Iustinian, «reprezentant al Imperiului, care a strălucit prin arme şi ştiinţă, ilustrat el însuşi prin faptele de arme şi înţelepciune… să-l elogieze pe Dumnezeul armatelor şi al înţelepciunii: fiindcă înţelepciunea este acea strălucire cu care Dumnezeu luminează sufletele fericite (felices ignes) din împărăţia cerurilor»” (E.A. Panaitescu). “Felices ignes: duhurile celor fericiţi, întrucît sclipesc în propria lor lumină, sînt şi în altă parte numite focuri (IX, 77; XVIII, 108; XX, 34 etc.). Pe acea lumină, iradiată de suflet (cf. V, 124-126), se altoieşte bogăţia luminii lui Dumnezeu. Întreaga terţină exprimă exultarea şi totodată abundenţa de lumină, una provocată de cealaltă” (Chiavacci Leonardi). “Răsucindu-se pe notele sale: mişcîndu-se circular, în ritmul cîntecului său (cf. XXV, 107); dansul în cerc le este specific, după cum se va vedea, duhurilor din Paradis, cercul semnificînd perfecţiunea şi infinitul divin” (Chiavacci Leonardi).

pd_vii_2

«iar ea şi celelalte s-au mişcat în dansul ei şi, ca sprintene flăcări, mi s-au învăluit iute-n depărtări. Eu mă-ndoiam şi ziceam ‘Spune-i, spune-i!’, în sinea mea: ‘spune-i’, ziceam, doamnei mele, care-mi alină setea cu dulcile-i vorbe» (v. 7-12). În timp ce duhurile se îndepărtau, călătorul se întreba dacă să ceară sau nu explicaţii de la Beatrice, pentru nelămuririle care îl frămîntau. “Mişcarea devine deodată foarte rapidă şi duhurile dispar aproape scufundîndu-se în vîrtejul de lumină. Se întorc în Empireul de unde au venit doar fiindcă trebuiau să-i ofere lui, poetului, o imagine sensibilă a fericirii ce are diferite grade” (T. Di Salvo). “Sprintene flăcări: ca scînteile focului, care zboară departe prin aer, la fel duhurile dispar din faţa ochilor lui Dante, prin depărtarea neaşteptată ce se produce. Frumuseţea rară a acestei terţine exprimă vraja profundă şi aproape extazul sufletesc, pe care versurile următoare îl vor repeta cu blîndeţea lor insistentă. Acesta e unul din momentele cînd, în ascensiunea din Paradis, printre viziuni şi cuvinte, intervine un repaus cu sens mistic, pentru a marca traseul, printr-o aluzie constantă la ultima realitate misterioasă spre care se îndreaptă” (Chiavacci Leonardi).

pd_vii_3

«dar acel respect care mă stăpîneşte, doar la Be sau la ice, mă înclina ca pe omul adormit. Puţin m-a răbdat astfel Beatrice şi-a început, sclipindu-mi într-un zîmbet astfel, de-ar face omu-n flăcări ferice» (v. 13-18). Respectul pe care femeia iubită i-l impunea, doar la auzul începutului sau sfîrşitului numelui său, îl determina să stea cu capul înclinat. Dar ea i s-a adresat, în scurt timp, zîmbitoare. “Doar la Be sau la ice: forţa numelui este mereu recunoscută şi prezentă în povestea lui Dante şi mai ales cea a numelui femeii care oferă mîntuirea. Să se compare mai ales cu Purg. XXVII, 37-42, unde la auzul acelui nume, Dante se cutremură ca un om pe cale să moară” (Chiavacci Leonardi). “Îndoiala care-l frămîntă pe Dante şi-i dă un fel de nelinişte, care totodată îl îndeamnă şi-l blochează, se naşte din vorbele lui Iustinian, care mai întîi zice că era drept şi legitim ca Isus să ia asupra sa păcatul originar şi aşadar pedeapsa pe care oamenii o meritau, pedeapsă al cărei instrument inconştient au devenit evreii: şi pe urmă spune că aceştia au fost pedepsiţi de Dumnezeu fiindcă l-au ucis pe Isus, iar distrugerea Ierusalimului a fost un mare semn al intervenţiei pedepsitoare a divinităţii. Dante se întreabă de fapt: dacă evreii au fost instrumentul necesar pentru mîntuire, de ce trebuie să-i considerăm vinovaţi şi să-i pedepsim? Era o problemă de conştiinţă istorică şi implica totodată comportamentul creştinilor faţă de evrei: trebuie să le fim îndatoraţi? sau mai curînd trebuie să-i persecutăm, ca ucigaşi de zei? (…) Beatrice simte nevoia de a prelungi pînă la sfîrşitul cîntului explicarea unei probleme care nu ţine doar de justiţie, ci implică destinul religios şi istoric al omenirii. Deocamdată să remarcăm felul în care Beatrice începe «lecţia» cu suflet senin, cu un sentiment afectuos, fără încruntarea sau enervarea profesorului plictisit” (T. Di Salvo).

pacino_di_buonaguida

Advertisements