Taina mîntuirii (2)

by Laszlo Alexandru

pd_vii_4

«După judecata-mi negreşită, cum dreapta răzbunare pe drept a fost pedepsită te-a pus pe gînduri; dar iute mintea ţi-o voi deznoda; şi tu ascultă, căci vorbele mele un mare adevăr îţi vor prezenta» (v. 19-24). După cum şi-a dat seama călăuza, pelerinul nu pricepea afirmaţia anterioară a lui Iustinian: de ce a fost sancţionată de Dumnezeu o faptă bună (dreapta răzbunare)? Această aparentă contradicţie urmează să-i fie lămurită. “Beatrice, cu referire directă la vorbele lui Iustinian (cîntul VI, v. 92-93), defineşte explicit îndoiala lui Dante: dacă răstignirea lui Isus a fost dreaptă răzbunare, prin care a fost îmblînzită mînia Domnului împotriva oamenilor, după păcatul originar, cum au putut evreii (prin distrugerea Ierusalimului, înfăptuită de Titus) să fie pe drept pedepsiţi ca fiind răspunzători de moartea lui Mesia?” (E.A. Panaitescu). “Cum a putut o răzbunare dreaptă (actul prin care Isus a fost condamnat de Pilat) să fie apoi pedepsită printr-un act de asemeni drept (răzbunarea realizată de Titus, tot prin voinţă divină)? Cele două declaraţii par să fie contradictorii. Explicarea lor este ocazia, pretextul lui Dante pentru a expune doctrina întrupării şi a mîntuirii, întemeiate tocmai pe o contradicţie în termeni, Deus homo” (Chiavacci Leonardi). “Discursul pe care îl începe aici Beatrice este cel mai lung, din cele pronunţate de ea în întregul poem şi ocupă aproape tot cîntul VII, cel mai anevoios, poate, dintre cînturile Comediei, nu doar fiindcă «elementul doctrinar se prezintă mai descărnat, mai brut, mai dezgolit, mai vizibil decît în orice cînt teoretic din Purgatoriu, cum sînt XVIII şi XXV, dar şi mai ‘şcolăresc’, destinat să-l instruiască pe Dante, şi implicit pe cititor, în comparaţie cu toate cînturile doctrinare din prima jumătate a Paradisului…» (Elwert). După un prolog foarte luminos, de fapt, toate personajele dispar, nici chiar Dante nu mai intervine direct, fiindcă Beatrice preia datoria de a-i exprima îndoielile (cf. v. 55 şi 124). Nu mai întîlnim şiruri de suflete, nu se aud cîntece, nu se zăresc lumini: dispare orice referinţă la mediul înconjurător în care se desfăşoară demonstraţia amplă a Beatricei, de parcă Poetul ar vrea să evite ca vreun fapt sau vreun spectacol să distragă atenţia sa şi a cititorului de la subiectul central. De fapt această renunţare la orice element vizual sau de reprezentaţie nu poate fi întîmplătoare la Poet: în faţa celor mai mari taine ale credinţei, pe care el se pregăteşte să le prezinte, cum sînt creaţia, păcatul originar, învierea lui Cristos, nemurirea sufletului, Dante pretinde «o lectură lentă, cuvînt cu cuvînt, şi o continuă şi nesfîrşită încordare a atenţiei, pentru a urmări raţionamentul neîntrerupt» (Elwert). La sfîrşit nu se va putea contesta, cum ar vrea totuşi mulţi critici, că solemnitatea cîntului nu se naşte doar din marile teme tratate, ci şi din «emoţia subtilă a gîndirii, ca adevăr posedat», din «plăcerea caracteristică a gîndirii precise, degustate şi exprimate» (Getto). Poetul are sentimentul efortului pe care inteligenţa sa îl depune pentru a expune sistematic şi limpede dogmele credinţei: în cazul său este nu doar o asceză spirituală, ci şi o zbuciumată asceză mentală, «contemplată de fantezie şi tradusă liric în cadrul cîntului» (Getto)” (E.A. Panaitescu).

pd_vii_5

«Pentru că n-a suferit frîul ce-a pus obstacol în folosul său, acel om ce n-a fost născut, damnîndu-se pe sine, şi-a damnat urmaşii; la care neamul omenesc a zăcut şubred multe veacuri în marea rătăcire, pînă ce Cuvîntul dumnezeiesc a hotărît să pogoare unde firea, ce de la creatorul său se-ndepărtase, s-a unit în persoana sa, doar prin actul de eternă iubire» (v. 25-33). Adam, strămoşul nostru, n-a acceptat limita pe care Dumnezeu i-a impus-o, în folosul său. Încălcînd porunca Domnului, Adam s-a damnat pe sine şi pe noi toţi, urmaşii lui. Omenirea a rătăcit apoi multe secole în mizerie. Dar Isus a hotărît să se întrupeze, cu ajutorul iubirii Sfîntului Duh, într-o fiinţă omenească, Sfînta Fecioară. Astfel Mîntuitorul a dobîndit o dublă natură, umană şi divină. “În aceste terţine este identificată în termeni foarte limpezi, cu o expunere clară, tematica creştină a creaţiei şi a mîntuirii. În povestea care începe (…) cu naşterea lui Adam, acţionează şi se înfruntă două forţe: pe de o parte trufia care-l doboară pe Adam, şi odată cu el omenirea, în prăpastia păcatului şi a rătăcirii morale, pe de altă parte generozitatea, care-l îndeamnă pe Isus să coboare printre oameni, pentru a-i ajuta şi a-i elibera din legătura păcatului originar. Toate întîmplările istoriei se petrec pe linia divinităţii uneori contestate, alteori afirmate, care oricum, şi atunci cînd este constestată, îndrumă evenimentele, chiar şi în forme ascunse şi tainice, spre ţeluri care sînt prezente şi în călătoria lui Dante în lumea cealaltă” (T. Di Salvo).

pd_vii_6

«Acum înalţă chipul spre ce se spune. Această fire, cu creatorul ei unită, cum a fost creată, a fost sinceră şi bună; dar pentru ea însăşi a fost din Paradis izgonită, fiindcă s-a smuls de pe calea adevărului şi a vieţii» (v. 34-39). În momentul concepţiei, Cristos a fost neprihănit. Dar apoi, prin natura umană pe care a dobîndit-o, şi-a asumat păcatul originar, pentru care strămoşii au fost alungaţi din Paradisul Pămîntesc. “Aşadar Isus, în clipa conceperii era nevinovat şi pur: natura sa era umană, însă cea care i-a aparţinut lui Adam, înainte de căderea în păcat. Apoi, cînd a devenit om, şi El s-a pătat de păcatul originar şi a trebuit să se purifice, iar singura posibilitate a fost cea dată de cruce şi moarte, dacă voia să obţină împăcarea cu Dumnezeu care, cum scrie Sfîntul Ioan, este «calea, adevărul şi viaţa»” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina2

Advertisements