Taina mîntuirii (3)

«Chinul aşadar pe cruce, dacă la firea primită se măsoară, a fost pe deplin potrivit» (v. 40-42). Datorită naturii sale umane, Isus a fost răstignit în mod justificat. “Întrucît Isus, întrupat, a dobîndit natura umană căzută în păcatul originar, această natură, prin moartea sa, a primit pedeapsa potrivită pentru greşeala comisă de Adam. Dar întrucît Isus, pe lîngă faptul că a fost om, era şi Dumnezeu, condamnarea lui la moarte a fost o nelegiuire, care astfel a meritat cea mai aspră pedeapsă” (E.A. Panaitescu).

«şi nimic n-a fost mai nedrept, privind persoana ce-a pătimit, în care se unise atare fire. Aşa că dintr-o faptă au ieşit lucruri diferite: căci Domnului şi iudeilor le-a plăcut aceeaşi moarte; pentru ea s-a cutremurat pămîntul şi cerul s-a deschis» (v. 43-48). Moartea lui Isus pe cruce a fost în acelaşi timp dreaptă (căci se pedepsea jignirea adusă de Adam lui Dumnezeu) şi nedreaptă (fiindcă îl viza pe Fiul lui Dumnezeu). “Domnului şi iudeilor le-a plăcut aceeaşi moarte: cu moartea lui Isus, Dumnezeu, tocmai în clipa cînd pedepsea omul, îl salva deschizîndu-i porţile mîntuirii eterne (cerul s-a deschis), pe cînd iudeii l-au condamnat pe cel proclamat fiul lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). “Există aşadar două pedepse sau răzbunări: Isus îşi revendică păcatul originar, se lasă pedepsit, îi mîntuieşte pe oameni de pedeapsa lui Dumnezeu (o pedeapsă dreaptă şi echivalentă, fiindcă Dumnezeu-Isus îi dă satisfacţie lui Dumnezeu-Tatăl). Cealaltă pedeapsă se abate (iar aici Domnul se slujeşte, ca instrument al voinţei sale, de Imperiul Roman) asupra evreilor, care au vrut să-l respingă pe Mesia. Însărcinarea pedepsei este dată la dreapta curte, la curtea de justiţie, la tribunalul legitim al lui Titus, al cărui prefect, Pilat, îl judecase şi îl condamnase pe Isus” (T. Di Salvo). “Persoana lui Isus, după distincţia stabilită de teologia creştină, era unică şi divină, pe cînd natura lui era dublă, divină şi umană (cf. XIII, 25-27)” (Chiavacci Leonardi).

«Să nu-ţi mai fie de-acuma greu de priceput, cînd se spune că dreapta răzbunare a fost pedepsită apoi de dreapta curte. Dar îţi văd deja mintea ghemuită din gînd în gînd la un nod, ce cu mare dor aşteaptă dezlegare» (v. 49-54). Prin dubla valenţă a răstignirii se explică aparenta contradicţie din cuvintele auzite de Dante. Se pare însă că o nouă nedumerire îl frămîntă acum. “Dreapta răzbunare a păcatului originar prin sacrificiul lui Isus a fost, la rîndul ei, pedepsită de Dumnezeu, care l-a trimis pe Titus să distrugă Ierusalimul, unde s-a săvîrşit marea jignire împotriva naturii divine a lui Cristos. Vechii comentatori şi cîţiva dintre cei moderni consideră că expresia dreapta curte face aluzie directă la Titus, dar, cum obiectează Porena, Titus «era instrumentul inconştient al pedepsirii iudeilor; însă curtea presupune o judecată, o justiţie, o conştiinţă limpede în exercitarea ei; şi toate acestea nu puteau să-i aparţină decît lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).