Taina mîntuirii (4)

by Laszlo Alexandru

pd_vii_10

«Tu zici: ‘Pricep limpede ce-aud; dar de ce-a vrut Domnul, mi se ascunde, mîntuirea noastră sub această formă’» (v. 55-57). Dante înţelege sensul explicaţiilor primite de la Beatrice. Dar el nu pricepe de ce, pentru a ne mîntui, Dumnezeu a ales o asemenea modalitate, prin întruparea şi răstignirea lui Isus. “Era o întrebare foarte raţională: nu existau alte posibilităţi, în afară de cea a venirii lui Isus-Dumnezeu şi a patimilor sale? Dacă Dumnezeu este atotputernic, putea să înfăptuiască mîntuirea pe o cale mai puţin crudă şi aşa greu de înţeles. La întrebarea raţională a lui Dante, Beatrice opune un răspuns cu caracter fideist: n-o ştie nimeni, în afară de Dumnezeu şi de cei luminaţi de divinitate” (T. Di Salvo).

pd_vii_11

«Astă hotărîre, frate, e îngropată pentru ochii celui cu gîndirea nehrănită de flacăra iubirii. Totuşi, fiindcă la acest semn mult se priveşte şi puţin se zăreşte, voi spune de ce-a fost asemenea mod mai vrednic» (v. 58-63). Decizia Domnului rămîne ascunsă pentru mintea celor ce n-au fost atinşi de iubirea divină. Totuşi, întrucît mulţi au încercat o explicaţie raţională pe acest subiect, Beatrice va prezenta aici punctul de vedere al teologiei, pe care ea o simbolizează în cadrul poemului. “Pe de o parte, aşadar, taina şi neputinţa omului de-a o cunoaşte pe cale raţională; pe de altă parte afirmaţia că taina poate fi, dacă nu descifrată, măcar aproximată printr-un fierbinte act de credinţă, care-l plasează pe credincios în prezenţa divinităţii, dar prin intermediul unui har pe care aceasta i-l dăruieşte. În opinia lui Dante şi a contemporanilor săi, cele două forţe, îndemînarea sau raţionalitatea şi credinţa sau harul pot să convieţuiască şi să ofere înţelegerea completă pentru ceea ce doar minţii singure îi scapă. De fapt Evul Mediu afirma două lucruri: mai întîi, că taina trebuie să fie primită cu ajutorul credinţei, care nu ajunge la iraţionalitate, ci urmează căi ce nu sînt raţionale, dar nici opuse raţiunii; pe urmă, că momentul înalt, sublim şi onorant este mai ales cel datorat credinţei. De aceea o călătorie pe lumea cealaltă poate fi doar parţial călăuzită de Virgiliu” (T. Di Salvo). “După cum s-a spus, chestiunea i-a frămîntat îndelung pe marii învăţaţi ai Bisericii. Dante urmează linia principală, dată de Augustin, Anselm şi Toma, dar explicaţia lui, unică prin forţa de sinteză şi frumuseţea limbajului, pe care o conferă doctrinei dificile, este pînă acum textul cel mai clar şi convingător – în doar douăzeci de terţine – pe care-l avem pe această temă” (Chiavacci Leonardi).

pd_vii_12

«Divina bunătate, ce de la ea alungă orice ură, arzînd în sine, sclipeşte astfel încît desfăşoară frumuseţile eterne. Ce de la ea nemijlocit vine e fără sfîrşit, căci nu i se schimbă amprenta cînd pune sigiliul. Ce de la ea nemijlocit plouă e cu totul liber, căci nu se supune puterii lucrurilor noi» (v. 64-72). Bunătatea divină respinge invidia, egoismul şi pasiunile duşmănoase. Ea îşi răspîndeşte asupra tuturor creaturilor eterna frumuseţe. Creaturile provenite în mod direct de la ea se bucură de libertate şi nemurire. “După nemurire, a doua frumuseţe dăruită de Dumnezeu esenţelor eterne pe care El le creează în mod direct este libertatea. Cerurile sînt aici numite lucrurile noi faţă de Dumnezeu, care le-a creat şi care există dinainte de ele” (E.A. Panaitescu). “Ce de la ea…: ceea ce derivă în mod direct de la Dumnezeu, fără intermediari. Se distingeau pe atunci două categorii de creaturi: cele create direct de Dumnezeu (îngerii, oamenii, materia primă, cerurile) şi cele create prin intermediul influenţelor cereşti, adică toate creaturile din lumea sublunară, cu excepţia omului. Primele nu sînt supuse pieirii, sînt nemuritoare; celelalte sînt coruptibile şi mor” (Chiavacci Leonardi).

scuola_bizantina

Advertisements