Taina mîntuirii (5)

by Laszlo Alexandru

pd_vii_13

«Cu cît îi seamănă, cu atît îi place; căci sfînta ardoare, ce-n toate radiază, în cele asemeni e mai vivace. De toate aceste daruri se foloseşte fiinţa umană; şi unul de-i lipseşte, din nobleţea ei decade» (v. 73-78). Fiinţa umană seamănă cu Creatorul ei, fiind liberă şi nemuritoare. Tocmai datorită acestei asemănări este îndrăgită de El. Însă dacă îşi pierde vreuna din calităţi, fiinţa umană îşi pierde privilegiul de care se bucură. “Există şi aici o ierarhie de perfecţiune şi valoare, prin care în mod ideal toate lucrurile create direct de Dumnezeu se dispun pe o scară, distribuite pe trepte, unde locurile cele mai apropiate de Creator le sînt oferite celor ce au păstrat mai mult din perfecţiunea care le-a făcut şi le-a răspîndit pe lume. Dumnezeu toate le luminează, dar mai mult într-o parte şi mai puţin în alta” (T. Di Salvo).

pd_vii_14

«Doar păcatul o înrobeşte şi-o depărtează de supremul bine; căci la lumina sa deloc nu se albeşte» (v. 79-81). Căderea în păcat aruncă fiinţa umană în ghearele pasiunilor josnice şi o îndepărtează de Dumnezeu. “Doar păcatul…: singurul lucru care îi poate lua libertatea (…) e păcatul, care îl face să nu mai semene cu Dumnezeu, aşadar nu mai sclipeşte în lumina lui (nu se albeşte). Cele trei daruri se pierd, fiecare, din cauza celui precedent: după ce pierdem libertatea, pierdem asemănarea cu Dumnezeu şi apoi pierdem strălucirea vivace, care îi corespunde acestei asemănări” (Chiavacci Leonardi).

pd_vii_15

«şi la demnitatea sa în veci nu mai revine, de nu umple golul păcatului, împotriva plăcerilor ticăloase cu drepte pedepse» (v. 82-84). Măreţia originară a omului nu mai poate fi redobîndită decît printr-o ispăşire adecvată. “Conceptul e limpede: omul, după ce şi-a pierdut condiţia de neprihănire şi libertate prin căderea în păcat, nu putea reveni la condiţia fericită din Paradisul Pămîntesc decît printr-o ispăşire adecvată, capabilă să restituie pe planul justiţiei ceea ce luase în mod arbitrar păcătuind. Să se observe procedura dualistă, întemeiată pe contrapunerea elementelor ce caracterizează forţele opuse. Omul era liber în actul creaţiei; a devenit sclav la căderea în păcat; (…) a comis un act grav de răzvrătire: trebuie să se aştepte la pedeapsa meritată. Discursul sub forma aceasta devine mai limpede, dar şi mai rigid, mai scolastic” (T. Di Salvo).

miniatura_gand2

Advertisements