Taina mîntuirii (6)

by Laszlo Alexandru

pd_vii_16

«Firea voastră, cînd a păcătuit toată în sămînţa ei, din aceste demnităţi, ca din Paradis, a fost alungată; şi ele nu se puteau recupera, de te gîndeşti atent, pe nici o cale, fără a se trece prin vreunul din aceste vaduri» (v. 85-90). Omul şi-a pierdut privilegiile şi a fost alungat din Paradis, ca reacţie la păcatul comis de Adam. Existau doar două posibilităţi de obţinere a iertării. “Natura umană, cînd a păcătuit în întregimea ei, adică în totalitate, prin strămoşul ei (întrucît toţi oamenii moştenesc de la el o fire coruptă) a fost îndepărtată, aproape respinsă de la aceste demnităţi, la fel cum a fost alungată din Paradisul Pămîntesc (al doilea eveniment este de fapt reflectarea celui dintîi, cum lasă de înţeles Dante în versul său sintetic)” (Chiavacci Leonardi).

pd_vii_17

«ori Domnul prin mărinimia sa îl iartă, ori omul prin sine îşi repară sminteala. Acum înfige-ţi ochiul în abisul sfatului etern, cît poţi mai strîns înlănţuit la vorba mea» (v. 91-96). Păcatul originar putea fi reparat ori prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ori prin strădania omului. “Aici intră în discuţie argumentul lui Anselm din Aosta în Cur Deus homo, un text fundamental pentru teologia mîntuirii. Existau două posibilităţi: fie Dumnezeu iartă din pură mărinimie, adică printr-un act gratuit, fie omul se răscumpără doar prin puterile sale (prin sine). Dar această a doua cale era imposibilă, căci omul, o creatură finită, nu are posibilitatea de-a remedia o jignire infinită. Aşadar nu mai rămînea decît intervenţia divină. Alegerea lui Dumnezeu n-a fost totuşi – în mod imprevizibil – cea a gestului gratuit, după cum se va vedea” (Chiavacci Leonardi). “Subiectul devine acum mai complex şi dificil: este înfruntat aspectul central şi nodal al învierii, al intervenţiei divinităţii. De aici îndemnul la o atenţie sporită, pentru a nu se scăpa nici un element al prezentării” (T. Di Salvo).

pd_vii_18

«Nu putea omul, în termenii săi, nicicînd să se-ndrepte, căci nu putea să coboare înapoi cu umilinţă dînd ascultare, pe cît a ţîşnit sus în neascultare; şi asta-i pricina pentru care omul de la putinţa-ndreptării prin sine a fost exclus» (v. 97-102). Omul, închis în limitele sale biologice, nu putea să ofere el însuşi o reparaţie acceptabilă pentru grava jignire suferită de Dumnezeu, prin gestul de răzvrătire al lui Adam. “Păcatul originar, explică Beatrice, a fost un act de trufie nebună, prin care omul a vrut să fie asemeni lui Dumnezeu în cunoaşterea binelui şi a răului. Remedierea lui însemna găsirea unei expieri proporţionale cu gravitatea acelui gest; dar pe cînd «măreţia lui Dumnezeu este infinită… nici o josnicie nu e infinită» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Prin căderea în păcat, distanţa dintre Dumnezeu şi om a devenit abisală: o revenire la condiţia originară îi era imposibilă omului, fiindcă în actul păcătuirii puterea lui şi-a pierdut vlaga, şi-a risipit forţa pentru o înviere autonomă” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo

Advertisements