Despre diversitatea firii omeneşti (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_Bruxelles

În cerul al treilea, al planetei Venus. Hora de lumini a sufletelor iubitoare. Întîlnirea cu Carlo Martello. Despre domnia lui Robert la Napoli. Providenţa divină stabileşte diversitatea umană.

Pd_VIII_1

«Obişnuia să creadă lumea, spre a ei pieire, că frumoasa Ciprinia insuflă iubirea nebună, rotindu-se în al treilea epiciclu; drept care nu doar pe ea o onorau, cu jertfe şi jurăminţi rituale, ginţile vechi în vechea rătăcire» (v. 1-6). În Antichitate lumea îşi închipuia că zeiţa Venus inspiră pasiunea carnală, rotindu-se în al treilea cer. Pentru aceasta o idolatrizau prin jertfe şi jurăminte, nu doar pe ea, ci şi pe mama ei, Diona, precum şi pe fiul ei, Cupidon. “Cîntul se deschide cu un subiect foarte îndepărtat de cel în care se scufundase de-a lungul a două cînturi, VI şi VII, mintea lui Dante, şi anume tema justiţiei, care coincide cu tema Imperiului, singurul garant legitim al justiţiei şi al ordinii, singura instituţie capabilă să-i restituie omului neprihănirea primilor părinţi şi să-l îndrepte spre Paradis. Acum însă cîntul începe vorbind despre cerul lui Venus, unde poetul nu şi-a dat seama că a intrat. Oricum diferenţa de ton şi de subiect ne dă impresia că Dante simte ansamblul pe cînturi, iar fiecare cînt trebuie evaluat ca o unitate închisă în cadrul întregului, chiar dacă apoi pentru cel ce priveşte panoramic toate cînturile se leagă şi tind să confere unitate poemului” (T. Di Salvo). “Dante se află deja în cerul lui Venus dar, ca de obicei, interesul lui se deschide spre două motive de meditaţie: unul despre confuzia pe care o făceau păgînii între Venus-steaua şi Venus-zeiţa, celălalt despre influenţa afectivă care provine de la Venus şi natura acestei iubiri” (T. Di Salvo). “În mitologia antică, Venus, zeiţa iubirii şi a frumuseţii (numită Ciprinia fiindcă s-a născut în marea Ciprului şi în această insulă era venerată în mod deosebit), stătea în al treilea cer. Al treilea epiciclu: astronomii medievali, pentru a explica diversele poziţii ale planetelor, considerau că fiecare se mişcă nu doar de la răsărit la apus, ci şi de la apus spre răsărit, într-un cerc mai mic, al cărui centru cădea în circumferinţa primului (epiciclu: cerc în cerc). Pe cînd în gîndirea antică planeta Venus răspîndea, cu influenţa ei, iubirea senzuală în lume, după gîndirea medievală ea dă naştere unei iubiri benefice şi pozitive” (E.A. Panaitescu). “Iubirea nebună: este expresia tehnică din poezia franceză şi provensală (fol amor) pentru a indica iubirea simţurilor, opusă iubirii sufleteşti (fin’ amor). Amintim şi passada folor deplînsă de Arnaut Daniel în Purg. XXVI, 143” (Chiavacci Leonardi).

Pd_VIII_2

«ci pe Diona o cinsteau şi pe Cupidon, pe ea ca mamă, pe el ca fiu; şi ziceau că el a şezut în poala Didonei; şi de la ea, de unde-mi iau începutul, îşi luau numele stelei la care soarele rîvneşte, cînd apune şi cînd răsare» (v. 7-12). De la Venus, de unde poetul îşi reia povestea călătoriei, cei din Antichitate dădeau nume stelei pe care soarele o priveşte cu mult drag, la asfinţit şi la răsărit. “Lumea antică, de pe vremea păgînilor, obişnuia să creadă, punîndu-şi în pericol mîntuirea sufletului, că Venus, pentru noi o frumoasă planetă, dar pentru antici şi o divinitate, învîrtindu-se în epiciclul celui de-al treilea cerc, răspîndeşte în inimile oamenilor tendinţele instinctive şi de comportament ce împing la iubirea senzuală; şi pentru această credinţă lumile antice, captive ale păcatului lor de idolatrie, o proslăveau ca divinitate nu doar pe Venus, cu sacrificii şi rugăciuni însoţite de sacrificii; dar proslăveau de asemeni ca divinităţi pe mama ei, Diona, şi pe fiul ei, Cupidon” (T. Di Salvo). “Planeta Venus, din cauza mişcării sale duble, seara apare în spatele soarelui (cu numele de Hesperus), dimineaţa în faţa lui (cu numele de Luceafăr)” (E.A. Panaitescu).

Pd_VIII_3

«Eu n-am priceput că am urcat la ea; dar că sînt acolo m-a încredinţat doamna mea, pe care am văzut-o mai frumoasă. Şi cum în flacără scînteia se vede, şi cum în voce vocea se distinge, cînd una stă locului, iar cealaltă se duce şi vine, am văzut eu în acea lumină alte luciri mişcîndu-se roată, mai mult sau mai puţin grăbite, în felul, cred, al viziunii lor interne» (v. 13-21). Dante a intrat în al treilea cer, fără să-şi dea seama. A văzut doar că Beatrice a devenit mai frumoasă. În lumina noului cer, a zărit alte lumini ce se roteau, aşa cum se vede scînteia în foc şi cum se-aude o voce în cadrul corului. “Eu n-am priceput: «nepriceperea» trecerii de la un cer la altul face parte din invenţia generală a Paradisului dantesc, unde ascensiunea este un fapt spiritual, deşi se petrece corporal. Niciodată nu se descriu efectiv zborul, urcuşul: doar aspectul divers al noului cer, pe care Dante îl vede în jurul său, şi o mai mare strălucire sau frumuseţe a Beatricei marchează aceste treceri care nu sînt măsurate nici în spaţiu, nici în timp (cf. X, 34-39)” (Chiavacci Leonardi). “Sporirea luminii indică mereu în Paradis o sporire a adevărului, a desăvîrşirii, o apropiere de divinitate, un salt în interiorul ierarhiei fericirii” (T. Di Salvo). “Mai frumoasă: faptul că Beatrice devine mai frumoasă este semnul că au urcat. Ca de obicei, Beatrice este oglinda sufletească a lui Dante: nu ea este cea care creşte, în realitate, ci el. Transpunerea evenimentului interior în lumina de pe chip – şi anume pe chipul iubit – este invenţia fundamentală din Paradisul dantesc” (Chiavacci Leonardi). “Dintre cele două comparaţii, prima provine dintr-o atentă examinare a realităţii celei mai umile, cealaltă are o temelie culturală, implică din partea poetului cunoaşterea legilor ce guvernează polifonia în cîntul gregorian. Ambele colaborează pentru a da impresia de unitate, ce rezultă întreagă, în ciuda aparentei dispersii sau diversităţi de voci, tendinţe, personalităţi. Cele două imagini ar putea fi considerate emblematice pentru puternica unitate în diversitate şi multiplicitate, care conduce întreaga lume dantescă, unde se contopesc retorica şi filosofia, observaţia directă şi teologia, cultura clasică şi modernitatea de orientări, toate prezente astfel încît la sfîrşit se regăsesc în unitatea universului, care pentru poet coincide cu cea a poeziei sale” (T. Di Salvo). “Cum în flacără…: geniala dublă comparaţie, creată pentru a distinge lumina de lumină, sunetul de sunet (scînteia în flacără, melodia în cîntecul ferm) este un prim exemplu măreţ de fantezie înzestrată, care de-acum înainte va închipui scenele din Paradis. În cerurile precedente, chipurile reflectate în apă, sau peştii în havuz încă mai trimiteau la imagini obişnuite, în toată delicateţea lor. Aici este deja un neobişnuit salt calitativ, în tentativa de-a exprima o realitate de o fineţe aproape inaccesibilă simţurilor. Scînteia se vede în flacără pentru că are lumina mai vie” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_Bergamo

Advertisements