Despre diversitatea firii omeneşti (4)

by Laszlo Alexandru

Pd_VIII_10

«Mult m-ai îndrăgit şi-ai avut de ce; căci de-aş fi trăit, îţi arătam nu doar frunzele iubirii ce ţi-am purtat. Malul stîng scăldat de Rhon, după ce s-a amestecat cu Sorga, pe vremuri ca domn al său mă aştepta» (v. 55-60). Dante l-a cunoscut şi i-a purtat prietenie. Afecţiunea sa ar fi fost chiar răsplătită, dacă celălalt n-ar fi murit de tînăr. Urma să devină rege al Provenţei, în ţinutul situat geografic între Rhon şi Sorga. “Duhul care se prezintă înfăşat în propria sa veselie este Carlo Martello, fiul cel mare al lui Carol al II-lea de Anjou şi al Mariei, fiica lui Ştefan al V-lea al Ungariei. Născut probabil în 1271, a fost încoronat rege al Ungariei în 1292, ca urmaş al unchiului său Ladislau al IV-lea, mort fără copii în 1290. Moartea prematură, intervenită în 1295, l-a împiedicat să obţină coroana regatului Napoli şi să-şi asume conducerea Provenţei. Totuşi a condus cîţiva ani provizoriu regatul Napoli, dovedindu-se un principe drept şi luminat. În primele luni din 1294, Carlo Martello a mers la Florenţa, pentru a se întîlni cu tatăl şi mama sa, care se întorceau din Franţa; îl însoţea, cum povesteşte Villani (Cronica VIII, 13) «cea mai nobilă şi bogată suită pe care a avut-o vreodată un rege tînăr… şi din partea florentinilor a primit mare cinste şi el le-a arătat mare drag florentinilor, unde s-a bucurat de favoarea tuturor». Cu siguranţă l-a cunoscut pe Dante cu acest prilej, iar între cei doi s-a născut prietenia afectuoasă care se bănuieşte în versurile 55-57 şi, în general, în tot episodul ce-l are ca protagonist pe tînărul principe” (E.A. Panaitescu).

Pd_VIII_11

«şi-acel corn zis Ausonia, cu tîrguri ca Bari, Gaeta şi Catona, de unde Tronto şi Verde în mare coboară. Îmi strălucea deja pe frunte coroana ţinutului pe care Dunărea îl brăzdează, după ce lasă germanele hotare» (v. 61-66). Duhul care vorbeşte ar fi trebuit să devină rege în sudul Italiei, în Calabria şi Puglia. Deja primise coroana Ungariei. “Carlo Martello trece în revistă ţinuturile care într-o zi ar fi trebuit să-i aparţină, deplîngînd cu voce emoţionată nu moartea sa tînără şi puterea de care nu s-a putut bucura, ci binele pe care nu l-a putut îndeplini în favoarea popoarelor sale (şi de era mai multă, din pacostea ce va veni, atîta n-ar mai fi: încă de la început, figura lui e marcată de această dureroasă meditaţie) şi pentru cei pe care i-a îndrăgit (de-aş fi trăit, îţi arătam nu doar frunzele iubirii ce ţi-am purtat). «Minunata trecere în revistă… a tuturor ţinuturilor ce-i erau destinate în stăpînire, zîmbitoare în farmecul încîntător al cetăţilor, al apelor, al promontoriilor, al vulcanilor şi al mărilor… nu e stîrnită de trufia zadarnică şi nici nu e doar un expedient ostentativ pentru persoana sa, ci se vrea mai ales o demonstrare convingătoare a întinderii la care ar fi putut ajunge hărnicia lui ambiţioasă de domnitor, la fel ca generozitatea lui regală faţă de Dante, dacă s-ar fi putut manifesta» (Rossi-Frascino). După Provenţa, privirea lui Carlo Martello se întoarce spre regatul Napoli, văzut ca un triunghi ale cărui vîrfuri extreme se constituie la Bari (est), Gaeta (vest), Catona (sud)” (E.A. Panaitescu).

Pd_VIII_12

«Şi frumoasa Trinacria, plină de neguri între Pachino şi Peloro, peste golful ce primeşte de la Eur mai mare adiere, nu prin Tifeu, ci de la sulful care iese, şi-ar mai fi aşteptat încă regii, din Carol şi din Rudolf născuţi de mine, dacă proasta cîrmuire, ce mereu îi împilează pe supuşi, n-ar fi împins Palermo să strige: ‘La moarte, la moarte!’» (v. 67-75). Urmaşii săi ar fi trebuit să guverneze în Sicilia, dacă revolta locuitorilor împotriva proastei guvernări nu i-ar fi alungat pe francezi de pe insulă. “Geografia medievală, pe urmele afirmaţiei lui Orosius, considera că Italia se întinde de la Nord-Vest la Sud-Est şi e scăldată la Sud-Vest de Marea Tireniană şi la Nord-Est de Marea Adriatică, după cum era confundată pe-atunci Marea Ionică. Poate uimi faptul că Poetul reprezintă toată coasta răsăriteană a Siciliei (numită, cu termenul grec, Trinacria pentru cele trei vîrfuri ale sale) învăluită într-o negură deasă, însă Dante poate că transmite informaţiile exagerate ale celui care, stînd pe ţărmul calabrez, a văzut timp de cîteva zile partea aceea a Siciliei acoperită de ceaţa produsă de fumul Etnei active. Totuşi, ca de obicei, cînd e posibil, Dante preferă să înlocuiască explicaţia ştiinţifică (emanaţii sulfuroase) a fenomenului natural cu cea oferită de fantezie sau de mit. Aşa că respinge legenda, acceptată de Ovidiu (Metamorfoze V, 352-356) şi Virgiliu (Eneida III, 570-582), după care acei aburi ar fi produşi de zbaterea gigantului Typhon care, după ce-a fost fulgerat de Jupiter, a fost îngropat sub Etna. Frumoasa Trinacria n-a putut fi condusă nici de Carlo Martello, nici de fiii săi, urmaşi pe linie paternă ai lui Carol I de Anjou şi pe linie maternă din Rudolf I de Habsburg, a cărui fiică s-a măritat cu Carlo Martello în 1287, pe cînd amîndoi încă erau copii. De fapt dominaţia angioină asupra insulei s-a încheiat cu revolta populară din Vecerniile siciliene (martie 1282), împotriva guvernării nepricepute a lui Carol I, atunci cînd, povesteşte Villani (Cronica VII, 61), poporul din Palermo a dat fuga «să se înarmeze strigînd: ‘La moarte cu francezii’». Dante, fără s-o legitimeze, nu condamnă totuşi revolta violentă împotriva autorităţii, atunci cînd aceasta oprimă poporul. În plus n-a avut niciodată o vorbă de laudă la adresa Angioinilor, mereu acuzaţi de el de lăcomie şi nedreptăţi. Astfel, deşi îl mîntuieşte pe Carol I (cf. Purgatoriu VII, 113), poate pentru liberalismul său, n-a încetat niciodată, ca în cazul de faţă, să scoată în evidenţă numeroasele aspecte negative ale guvernării sale. În timp ce privirea lui Carlo Martello domina, în gloria cerurilor planetei Venus, toate ţinuturile peste care ar fi trebuit să domnească, viziunea lui despre lume se întîlnea cu limpezimea şi calmul profund ale celui ce contemplă pe rînd lucrurile, din depărtarea unei seninătăţi dobîndite. Dar atunci cînd trece să analizeze situaţia familiei sale şi a popoarelor sale, tonul vocii se schimbă, iar cuvintele lui se înalţă pentru a acuza şi a deplînge: sufletul care se dovedise ameţit de iubirea divină (v. 38), participînd la viaţa Principilor cereşti (v. 34-35), exprimă o judecată fără apel despre soarta dinastiei, îşi dezlănţuie propria indignare, în accente severe şi solemne, se înalţă la demnitatea de exemplum, devenind simbolul monarhului ideal, ce întrupează «valoarea» şi «curtenia», care se opune la proasta cîrmuire, ce mereu îi împilează pe supuşi (v. 73-74)” (E.A. Panaitescu). “Aici Dante se află în faţa unei dificultăţi nu doar politice, dar şi psihologice: nu merita nici un respect, ba chiar era demnă de condamnare familia de Anjou; şi totuşi în familia aceea s-a născut Carlo Martello, tînăr de altă factură. Se pare că n-a rezolvat dificultatea şi, în fond, răzvrătirea sicilienilor, văzută ca rebeliune împotriva guvernării nepricepute a Angioinilor, era justificată” (T. Di Salvo).

Miniatura_bolognese

Advertisements